În Un istoric incomod. 32 de interviuri cu Lucian Boia, specialistul care răspunde întrebărilor renunță, prin forța lucrurilor și a convenției dialogale, la excursul erudit, acompaniat de note de subsol, și la eseul lejer, succint și cu aspect literar-cultural, în favoarea artei răspunsurilor sintetice, clarificatoare și directe. Zecile de studii și de abordări mai relaxate, dar nu lipsite de provocări, ale lui Lucian Boia constituie fundalul, dar și baza interesului pentru taclalele la care numeroși jurnaliști sau istorici mai tineri l-au provocat pe cel neabătut de la cercetarea fără menuet și plecăciuni ceremonioase a trecutului național și european; dar și a celui care a inaugurat, în numele istoriografiei române și europene, studiul imaginarului aplicat vremurilor dinainte și dintotdeauna.
Incitat de trimișii publicațiilor, Lucian Boia reia, adeseori, temele cărților sale, reformulând, punând noi accente, stârnind și întreținând curiozitatea, nu o dată, intrigată, a cititorului. Provocările la adresa lenii de gândire și a clișeelor survin aproape imediat, încă de când vine vorba despre misiunea istoricului. Pentru cel întrebat, „Istoria adevărată este istoria care a fost. Noi avem însă reprezentări, reconstrucții ale istoriei adevărate pe care încercăm să le facem să fie cât mai aproape de ceea ce s-a întâmplat. Ca istorici trebuie să fim conștienți, să avem un minimum de modestie“. Spațiul în care operează specialistul este deci un topos, un areal, un perimetru în care, acționând, respectivul poate nu doar recupera informații – ca pozitivistul –, ci și instaura sau restaura sensuri și semnificații, operând la diferite niveluri de explorare și de înțelegere (de la individual la colectiv, de la „firul ierbii“ la cele mai vaste panoramări – un Fernand Braudel le încerca pe toate într-o singură carte). „Nu ai cum să nu deformezi istoria. Problema profesionistului e să încerce să se țină cât mai strâns de realitatea istorică.“ Incontestabil, așa stau lucrurile pentru cei care nu se iluzionează. Căci pariul în domeniu nu se referă, cum cred mulți, doar la a aduna pietricele colorate, ci și la a recompune un scenariu cât mai verosimil, cât mai realist, cât mai sprijinit pe înțelegerea justă a mărturiilor. Desigur, „Istoria nu e o știință experimentală“. Legile care pot fi formulate în ce o privește nu permit reproducerea identică a faptului istoric, acest privilegiu revenind bunului Dumnezeu sau, după alții, unui timp potențial circular, imaginabil, dar niciodată probat empiric. Pe de altă parte, „…istoria nu poate fi niciodată cuprinsă într-o formulă și vor exista mereu interpretări diferite. […] Intră aici o încărcătură mare de ideologie, intră toată încărcătura noastră culturală. Dar până la urmă acesta este farmecul istoriei, un spectacol foarte divers, un joc al inteligenței“. Expresie a inteligenței ludice, așadar, a minții jucăușe ce se exersează asupra câmpului trecutului, decupabil în funcție de arta istoricului de a întreba și de măiestria de a plămădi răspunsuri, istoria cunoașterii nu se lasă pusă în pagină, spune Boia, fără o situare a autorului într-un câmp structurat al ideilor și fără o abundentă cunoaștere culturală. Este un portret exigent căruia nu toți specialiștii i-ar face față și pe care nu toți l-ar putea ilustra. Dar Lucian Boia este mai optimist. După el: „Istoricul explică absolut orice până la urmă. Întrebarea este dacă explicațiile sunt întru totul corecte sau dacă sunt complete“. Foarte probabil că nu sunt și nu pot fi astfel, ceea ce deschide calea altor experți și a membrilor generațiilor ce vin de aici înainte.
Când vine vorba despre noi și străbunii noștri, istoricul crede că, în ceea ce ne privește, „este o istorie care începe târziu. […] Istoria noastră începe cu adevărat în secolul al XIV-lea. E o întârziere cumplită, în raport cu toate țările europene“. Ai crede că este o competiție, cine se aliniază mai iute la start. Dar când te gândești că, un secol mai târziu, Bizanțul sucomba și că, înainte de el, pieriseră mari imperii ale stepei (precum stăpânirea pecenegilor sau cea a cumanilor), constați dintr-odată că poate ceea ce apare de la balcon ca întârziere nu este la fel și de la parter.
Boia scrie și vorbește simplu, pe înțeles, nefăcând paradă neologistică sau de jargon specializat. Pentru el, „miturile istorice sunt mari credințe, apropiate de natura religiilor secularizate“. Este a doua definiție a mitului, după cea a lui Mircea Eliade, care formulează simplu un crez căruia autorul i-a dedicat ani de studiu. „Omul nu poate trăi fără o credință mai înaltă decât ceea ce îl înconjoară în realitatea imediată. Așa încât eu nu denunț mitologizarea istoriei. Constat că e vorba de o mitologizare…“. Tot el spune însă și că „un profesionist al istoriei nu trebuie să cadă în capcanele mitologice ale istoriei“, adică să le confunde pe acestea cu adevărul faptic de odinioară; ceea ce nu poate fi decât corect.
Lui Lucian Boia, istoriografia europeană îi datorează inițierea unui nou domeniu de studiu: istoria imaginarului. Contribuțiile lui au jalonat un nou perimetru de cercetare, apărând întâi în Occident și abia mai pe urmă acasă. „Trecutul este unul, dar prezentul se multiplică în tot felul de atitudini. În felul acesta, ajungem la nenumărate scenarii istorice, de interpretări ale Istoriei“. Prin asemenea profesiuni de credință, autorul a înlocuit obsesia centralistă și oficială a unei singure versiuni asupra trecutului cu recunoașterea evidenței că istorii sunt, în principiu, atâtea câți istorici sunt.