Ștefan Zeletin este cunoscut publicului îndeobște grație lucrărilor sale din primul deceniu interbelic Burghezia română, originea și rolul ei istoric (1925) și Neoliberalismul (1927) și mult mai puțin pentru volumul său dedicat campaniei dezastruoase a armatei române din toamna anului 1916. Ne referim, desigur, la lucrarea Retragerea, publicată de Editura Revistei Pagini Agrare și Sociale, București, 1926. După deceniile regimului comunist, în care Zeletin a fost blamat și considerat un apologet al burgheziei exploatatoare, iar opera sa a fost ocultată, odată cu perioada postdecembristă lucrările sale au fost reeditate și redescoperite, fiind apreciate deopotrivă de istorici și cercetători, precum și de publicul larg.
Așa cum sugerează și titlul, volumul cuprinde însemnările autorului privind evoluția campaniei românești din toamna anului 1916, anume retragerea din Ardeal și mai apoi haosul, precipitarea și, în ultima instanță, dezastrul ce se contura în contextul înaintării trupelor Puterilor Centrale și a colapsului apărării românești, care avea să conducă, într-un final, la refugiul moldav. Zeletin surprinde, în însemnările sale, situația dramatică în care se aflau trupele române, pe fondul unui cumul de factori, de la slaba pregătire și înzestrare, la dezinteresul sau nepăsarea cercurilor de putere, dezordinea și prăbușirea moralului soldaților și ofițerilor într-o asemenea măsură încât cazurile de dezertare la inamic erau tot mai dese. Autorul se afla în postura de participant direct la evenimente: sublocotenentul Ștefan Motaș („Zeletin“ reprezintă, de fapt, un pseudonim ce provenea de la numele pârâului din satul natal, Burdusaci) era la comanda companiei a II-a a Regimentului 69, fiind martor la ceea ce el însuși numea cel mai dureros episod din războiul nostru, deopotrivă o tragedie militară și una sufletească.
Intervalul evocat este cel cuprins între sfârșitul lunii octombrie 1916 și începutul lunii decembrie 1916, în fapt o continuă retragere nu doar a trupelor, ci și a unei părți a populației înspăimântate sau panicate. Rechizitoriul lui Zeletin are în centrul său atât conducerea militară (comandamentul nostru se părea pe cât de nedestoinic, pe atât de barbar, el ne trimitea la pieire ca pe o turmă de vite, pare că de simpla plăcere de a ne vedea căsăpiți, fără a se mai întreba câtuși de puțin dacă moartea noastră are vreun rost), cât și (sub imperiul deznădejdii și demoralizării) conducerea politică a țării, acuzată nu doar de nepricepere, ci chiar de trădare: „oamenii aceștia nu sunt deloc atât de nepricepuți cum pare a ieși din măsurile lor; sunt trădători. Numai așa se lămurește că ei ne trimit pe poziții anume alese, ca nemții să ne poată căsăpi fără nicio pierdere din partea lor și fără niciun chip de împotrivire din partea noastră“. Dincolo de acuzele autorului, îndreptățite sau nu, situația de pe front era cu adevărat una dramatică, vecină cu dezastrul. Tabloul șocant al armatei române în preajma refugiului moldav este ilustrat sugestiv de Zeletin, el însuși indignat și debusolat de haosul generalizat: „murdari și rupți, fără ranițe, unii chiar fără armă, mergând în deplină neorânduială, soldații noștri încetaseră de mult a mai avea ceva milităresc în înfățișarea lor… din aceste nenorocite umbre, orice sentiment omenesc dispăruse“.
Însemnările lui Zeletin sugerează proporțiile tragediei, dar mai cu seamă năruirea speranței, iar paragraful final sintetizează fidel, necosmetizat, realitatea sumbră: armata română, ce „zburase peste Carpați în eroic avânt ca să cuprindă Ardealul într-o lună, nu mai exista“. Percepția lui Zeletin nu era câtuși de puțin departe de situația existentă; după cum este cunoscut, după intrarea în război, în ciuda unor succese inițiale în Transilvania, România a trebuit să gestioneze curând o situație militară nefavorabilă, ce a condus la înfrângeri severe, totul culminând cu pierderea bătăliei pentru București și evacuarea Capitalei. Așa se face că, spre sfârșitul lunii decembrie 1916, după o campanie militară dezastruoasă de mai puțin de patru luni, România s-a văzut nevoită să cedeze două treimi din teritoriu forțelor Puterilor Centrale, în vreme ce armata suferise pierderi severe și o prăbușire a moralului. Pe fondul înfrângerilor de pe teatrul de operațiuni, survenea decizia autorităților române de evacuare a Guvernului, Parlamentului, reprezentanțelor diplomatice străine și a altor instituții ale administrației, în Moldova, iar mutarea efectivă a autorităților centrale la Iași a fost urmată de o masivă retragere a armatei, care a angrenat și un important contingent de civili.
Revenind la lucrarea lui Zeletin, aceasta reprezintă, fără îndoială, o contribuție importantă, în primul rând pentru că ilustrează tabloul retragerii dramatice din toamna anului 1916 prin prisma experienței personale, aceea a unui participant direct la evenimente.