Este înnobilatoare sau poate fi derutantă, această abundență? Pentru unii da, pentru alții mai puțin! Evenimentele sunt create pentru publicul care știe din ce motiv alege să meargă la concertul simfonic, la cel cameral, la operă. Există în egală măsură, evenimente imaginate, create, pentru un public mai restrâns, pentru cel – să-l numim – al elitelor; fapt dovedit cu asupra-de-măsură pe parcursul recentului Festival al Operei bucureștene.
Evident, abundența evenimentelor festivaliere, în oricare domeniu artistic, nu poate fi decât una entuziasmantă. Se poate constata că societatea este vie, este dinamică, poate fi exigentă. Iar aceasta atât din perspectiva iubitorului de cultură, de artă, cât și din cea a creatorului.
Se constituie într-o nobilă derută faptul că trebuie să alegi, spre exemplu, între un eveniment al Festivalului Bucureștean de Operă și un concert al Festivalului de Orgă, între recitalul minunatului Cvartet Arcadia și recitalul de Muzică Veche, susținut în Sufrageria Regală a Palatului. Bogăția evenimentelor, diversitatea acestora, poate fi un semn bun.
Poate fi!
Festivalul bucureștean de operă s-a aflat la a doua sa ediție.
Își propune a aduce alături colective artistice, muzicieni performeri, cântăreți, regizori, coregrafi, scenografi, light designeri, creatori audio-video. Mulți dintre domniile lor sunt capabili a defini astăzi, pe mai departe, la început de mileniu III, ideea de spectacol de operă pe direcția pe care și-a imaginat-o, poate, Claudio Monteverdi, cu mai bine de patru secole în urmă. A creat genul care l-a consacrat, anume drama per musica. Astăzi, gestul artistic de dramatică încărcătură poate fi susținut nu numai muzical, vocal, instrumental, coregrafic, dar și prin mijloace media audio-video. Muzicalitatea gestului este cea care prelungește, care nuanțează, care poate să confere consistență gândului ce susține acțiunea dramatică.
Au putut fi urmărite spectacole de largă adresare, în genul operetei, al musicalului, dar și altele care s-au adresat unui public pretențios. Iar afluența către un gen de spectacol, către un altul, a fost edificatoare. Mare varietate a opțiunilor regizorale, a mijloacelor scenice privind comunicarea, afirmarea unor voci tinere care preiau marile roluri, cunoașterea altora care, poate, nu au avut prilejul de a fi pătruns la nivelul circuitului național. Oferta a fost mare! Festivalul bucureștean de operă împlinește în bună măsură aceste deziderate.
Spectacolele – aș dori să le numesc – „de vârf“ ale recentei ediții au fost câteva.
M-aș referi în primul rând la spectacolul Operei budapestane, la Pelleas și Melisande de Claude Debussy. Rafinament artistic, subtilități scenic regizorale care – era de așteptat! – au stimulat de o manieră moderată entuziasmul, gustul publicului bucureștean, în mod special al celui de operă. Este drept, fiecare are dreptul de a alege!
Din capul locului trebuie observat, orientarea realizatorilor a urmărit inclusiv preluarea în acest caz a unei versiuni orchestrale de natură cvasi camerală, datorată cunoscutului dirijor Frederic Chaslin; este o alegere care a accentuat natura intim rafinată a celor cinci momente, cele cinci acte ale întregului spectacol admirabil condus de dirijorul Kálmán Szennai. Regizoarea daneză Kirsten Dehlholm a preluat în plan scenic simbolismul dramaturgului belgian Maurice Maeterlinck. A creat lumea aparte a unui climat intim de uimitoare ingenuitate, climat în care personajele pare că plutesc la limita de acțiune a celuilalt, aproape fără a se atinge. Este direcția pe care s-a orientat cu impresionantă coerență întreaga echipă a realizatorilor. Am în vedere inclusiv rolurile titulare, tenorul Zsolt Haja și soprana Renáta Gebe-Fügi, de asemenea baritonul István Kovács în rolul Golaud.
Opera bucureșteană a avut buna inspirație de a fi prezentat – în deschiderea festivalului – o salutară coproducție româno-israeliană, realizată împreună cu Opera din Tel Aviv. Nunta lui Figaro, celebra creație mozartiană, a fost realizată sub conucerea cunoscutului regizor englez, Sir David Pountney, artist al unei extinse experiențe în zona europeană a teatrului muzical. Conform propriei declarații, actuala montare se dorește a fi „un studiu psihologic fascinant al personajelor“ lui Beaumarchais, personaje provenite din cele trei straturi sociale ale timpului, clasa aristocraților, clasa de jos și clasa de mijloc, burgheză, aflată în rapidă ascensiune.
De o manieră ingenioasă, segmente ale unui imens gard despărțitor aflat în continuă mișcare, despart aceste lumi în funcție de exigențele acțiunii. În mod cert, interesul întregului spectacol s-a concentrat asupra debutului, în rolul titular, al baritonului Andrei Ciocîrlea, încă student în anii finali ai Universității bucureștene de Muzică; a stăpânit rolul atât în plan vocal, cât și scenic. Iar aceasta, cu o dezinvoltură ce promite o bună carieră în genul operei. De o manieră regretabilă, evoluția orchestrală încredințată lui Ethan Schmeisser s-a dovedit a fi fost dezechilibrată timbral în ce privește raportul dintre partidele ansamblului, dintre alămuri și corzi; iar aceasta chiar din primele momente ale uverturii; situație în anume măsură ameliorată pe parcursul derulării momentelor spectacolului.
Ingenios construite, decorurile, costumele, compoziția luminilor au fost asigurate de Leslie Travers, Ula Shevtsova, Eyal Levi.
Pe de altă parte, observ cu anume interes faptul că „se mai poartă“ montările în mod absolut tradiționale. Am în vedere spectacolul Manon Lescaut de Puccini, realizare – aș numi-o – complexă a Teatrului Național din Belgrad, în coproducție cu Compania locală Madlenianum Opera.
Bag seama că, din specială precauție, pentru maximă siguranță – cu excepția maestrului de cor! – realizarea spectacolului, concepția acestuia au fost încredințate unor realizatori italieni. Mă refer la dirijorul Stefano Romani, la regizorul Pier Francesco Maestrini; și nu numai! Este un extins spectacol susținut cu participarea tenorului Nebojša Babić, o voce rezistentă, de lungă durată a acțiunii, calități mult sporite în planul culorilor timbrale, spre ultimele scene ale spectacolului. In rolul titular, soprana Jasmina Trumbetaš Petrović s-a achitat cu demnitate de exigențele unui rol realmente complex.
Spectacolul Bartók – susținut de Opera Maghiară din Cluj-Napoca – Mandarinul Miraculos și Castelul lui Barbă-Albastră – se dovedește a fi un veritabil spectacol-fanion al instituției. Iar aceasta din toate punctele de vedere. Viziunea coregrafică asupra Mandarinului este una de o coerența integratoare care confruntă lumi, culturi, atitudini. Pitoresc, imbatabil sub aspectul imaginației coregrafice, s-a dovedit a fi fost definit grupul pitoresc al „mardeiașilor“, imagine pregnantă a lumii interlope actuale, admirabil imaginată de regizorul coregraf Jakab Melinda. În rolul lui Barbă-Albastră, bas-baritonul Szilágyi János conturează în plan vocal și scenic personalitatea dominatoare a stăpânului absolut; este secondat de acel permanent dar total diferit complement al său care este Judit, portret vocal-scenic admirabil întocmit de soprana Veress Orsolya. Am în vedere în egală măsură regia creată în acest caz de György Selmeczi. Admirabil s-a dovedit a fi fost asigurată atât conducerea orchestrală – dirijor Jankó Zsolt, cât și realizarea instrumentală datorată membrilor ansamblului.
Spectacolul Operei din Brașov, Cosi fan Tutte de Mozart, s-a dovedit a fi fost în egală măsură o îmbucurătoare creație a regizorului Cristian Mihăilescu – caractere lineare atent definite, cât și a dirijorului Tiberiu Soare, un eficient, un exigent șef de orchestră. Grupul soliștilor, Cristina Radu, Florentina Soare, Silvia Micu, de asemenea Liviu Iftene, Adrian Mărcan, Alin Anca, a acționat cu evidentă atenție în zona acelei fermecătoare vocalități mozartiene. Era de așteptat, elementele de decor ale montării brașovene și-au justificat cu greu locul pe marea scenă a Operei bucureștene.
Pescuitorii de perle, de Georges Bizet, este un titlu rar întâlnit pe scenele noastre de operă. A împlinit această absență Teatrul de Operă și Balet din Constanța. În rolurile principale, Laura Iftimie, Doru Iftene, Marius Eftimie au dat glas acestei tulburătoare povești de iubire pe parcursul căreia, de o manieră inspirată, evoluția vocală a fost însoțită de evoluția coregrafică de natură academică a celor trei soliști ai corpului de balet; mă refer la Bogdan Bârsănescu, Cătălina Iliescu, Carlos Alvarado. Ștefan Munteanu în calitate de regizor și dirijorul Tiberiu Dragoș Oprea au asigurat coerența întregului spectacol. Personal am fost bucuros a o fi reîntâlnit pe directoarea instituției, soprana Daniela Vlădescu, de această dată în calitate de creator al costumelor spectacolului.
Este, totuși, momentul a observa faptul că recenta ediție festivalieră nu a inclus nici măcar un singur titlu din repertoriul românesc.
Este motivul pentru care, prin extensie, consider firesc a menționa aici spectacolul închiderii recentei stagiuni a Operei bucureștene, un diptic ce a reunit o partitură muzical-coregrafică celebră, La Piață de Mihail Jora, și, pe de altă parte, opera Revuluția de Adrian Iorgulescu. Cea de a doua este o partitură care a parcurs câteva etape ale devenirii pe parcursul ultimelor decenii. Orchestra O.N.B. aflată sub conducerea lui Cristian Mandeal s-a dovedit a fi un organism funcțional. Regia ambelor spectacole îi aparține lui Alexandru Nagy. Prima, aș numi-o ca fiind o contrafacere a ideii marelui compozitor prin deturnare de sens artistic. Am în vedere inclusiv o anume incongruență stilistică manifestă prin „inserarea“ unor figuri coregrafice ce aparțin dansului academic. Știut este faptul, Jora este autorul, realizatorul ideii de balet românesc cu tot ce înseamnă pitorescul, culoarea, farmecul, umorul de situație, exprimate muzical-coregrafic. Realizarea actuală are un precedent trist petrecut pe aceeași scenă, cu trei decenii în urmă, atunci când regizorul Andrei Șerban a încercat a adapta opera enesciană Oedipe, realităților post-revoluționare ale anului 1989. Un precedent trist, eșuat.
Revuluția aduce în schimb o interpretare scenică – muzical-dramatică în bună parte captivantă – a comediei Conu Leonida față cu reacțiunea, a lui Ion Luca Caragiale. Libretul a fost conceput de compozitorul însuși. Are loc o orientare, o adaptare în sens contem poran a sensului celebrului text, orientare cu final tragic privind soarta celor două personaje principale ce parcurg trasee determinate de evenimentele anilor ’89-’90. Definitoriu rămâne climatul, unul de substan țialitate națională de tentă balcanică, așa cum o menționează, cum o împlinește compozitorul însuși. Dinamica scenică a fost captivantă; rulota-dormitor a fost ingenios animată pentru a menține un constant interes imagistic. Evoluția vocală, în principal dialog cu caracter de proză intonat-cântată, a fost admirabil susținută de cei trei protagoniști ai primului spectacol: Andreea Iftimescu, Valentin Racoveanu, Stanca Maria Manoleanu.
Sunt motive importante ca să așteptăm viitoarea ediție a Festivalului. Cea actuală s-a bucurat de selec țiile datorate criticului muzical Oltea Șerban Pârâu.