Am aflat de moartea compozitorului Cornel Țăranu, tocmai pe când urma să-i transmit felicitări cu ocazia împlinirii a 89 de ani. Soarta vru ca el să se retragă de pe scena vieții scurt timp înaintea propriei zile natale. Așa se întâmplase, la începutul lunii mai 1961, și cu decesul lui Lucian Blaga – unul dintre poeții săi preferați (opțiune semnificativă, având în vedere profundele afinități manifestate de muzician față de arta cuvântului rafinat).
Născut în 20 iunie 1934 la Cluj, Cornel Țăranu și-a urmat vocația de muzician cu deplină dedicațiune, consecvență, fler artistic, capacitate de a surmonta vicisitudinile (indiferent de oscilațiile climatului socio-politic, ideologic sau economic). Parcurgea etapele vieții cu o anume seninătate și înfrunta provocările destinului printr-o alură surâzătoare, dătătoare de speranțe. Își asuma, ca pe un fel de armură interioară, condiția creatorului autentic: salvgardarea prin opera de artă a specificității noastre umane. A știut să fructifice din plin studiile de compoziție, începute sub îndumarea maestrului Sigismund Toduță la Conservatorul din Cluj, în dezolanții ani 1950, pentru ca în următorul deceniu să beneficieze de stagii de perfecționare la Paris – cu iluștrii Olivier Messiaen și Nadia Boulanger, precum și la Darmstadt – cu György Ligeti, Bruno Maderna și Christoph Caskel. Prin lucrările sale – în multiple genuri: simfonic, cameral, coral, operă și balet, coloane sonore pentru film, interferențe cu jazzul, reconstituiri de partituri etc. – Cornel Țăranu ocupă un loc de referință în cadrul briantei școli române de muzică erudită contemporană afirmate în a doua jumătate a secolului XX. În acea perioadă, compozitorii noștri înfăptuiseră idealurile lovinesciene de sincronism cu realizările occidentale din sfera muzicii, în pofida regimurilor represiv-izolaționiste la care fusese supusă țara noastră, începând cu tragedia celei de-a doua conflagrații mondiale. Din fericire, prin însăși natura sa solară, compozitorul/dirijorul/profesorul clujean a cultivat raporturi de amiciție și colaborare cu congenerii săi din diverse generații – de la Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru, Pascal Bentoiu, Tiberiu Olah, Octavian Nemescu, Miriam Marbé, Costin Miereanu, Corneliu Dan Georgescu, Horațiu Rădulescu, W. Berger, Liviu Glodeanu, Hans Peter Türk, Vasile Herman, până la Sabin Pautza, Nicolae Brânduș, Lucian Mețianu, Dan Voiculescu, Horia Surianu, Iancu Dumitrescu, Adrian Iorgulescu, Violeta Dinescu, Dan Dediu, Șerban Nichifor, Ede Terényi, Doru Popovici, Const. Râpă și mulți alții – inclusiv ex-studenții săi afirmați în deceniile de după 1989. O asemenea simplă enumerare relevă nobila preocupare a maestrului de a întreține faste conexiuni profesionale și umane cu confrații săi născuți în aceeași țară.
Împins de apetența mea pentru spiritul de avangardă, avui șansa de a urmări încă de la primele sale manifestări excelentisimul ansamblu de muzică nouă Ars Nova, fondat de Cornel Țăranu în 1968 (peste decenii, atunci când am susținut prin articole sau pledoarii impresariale câteva dintre inombrabilele reprezentații pe Glob ale acestei formații, sugerasem adoptarea numelui Ars Nova de Cluj, spre a o diferenția de ansamblul omonim creat de Marius Constant în Franța anului 1963). Gruparea – cu o componență instrumentală variabilă – a reprezentat, încă din perioada totalitară, o veritabilă „instituție alternativă“ de promovare a creativității muzicale române și universale. În condițiile progresivei asfixieri a libertății de expresie din țara noastră – de la infamele „teze“ de filiație nord-coreeană din 7 iulie 1971 până la 22 decembrie 1989 – Ars Nova a reușit în mod quasi-miraculos să își mențină nealterate, la cote superioare, atât nivelul repertoriului, cât și capacitatea de a disemina opere semnificative ale muzicii secolului trecut (multe în primă audiție, sau unele concepute special pentru orchestra dirijată de Cornel Țăranu). În acea epocă de închistare, cenzură și obscurantism ideologizant, concertele ansamblului de la Cluj erau oaze de libertate și familiarizau publicul cu tendințele de ultimă oră ale muzicii contemporane; în programe figurau somități de rangul unor Stravinsky, Ravel, Schönberg, Enescu, Bartók, Berg, Webern, Varèse, Berio, Cage, Xenakis, Boulez, Stockhausen, Nono, Bussotti, Stroe, Lutoslavski, Kagel, Ligeti, Gorecki ș.a.m.d. Pe lângă înalta competență interpretativă a membrilor săi, ansamblul condus de Cornel Țăranu a promovat consecvent idei artistice novatoare, avangardiste, provocatoare, realizând acasă la noi o operă de pionierat în domenii ca teatrul instrumental, interferențele dintre sfera acustică și cea coregrafică, conexiunea cu artele vizuale sau electronice, teatru/dans, combinațiuni muzical-poetice etc. Activitatea ansamblului a acoperit un arc temporal de jumătate de secol! Printre marile succese din ultima perioadă s-a aflat participarea la Festivalul „Musica Viva“, principalul eveniment anual din Portugalia consacrat muzicii contemporane. Organizatorii apreciaseră programele propuse de ICR Lisabona în cadrul „Stagiunii muzicale române în Portugalia“, pe care o inițiasem la scurt timp după inaugurarea instituției în 2007. Astfel s-a ajuns la invitarea emblematicului ansamblu clujean, spre a încununa gala finală a ediției 2010 a celor două săptămâni de festival. Nu e o întâmplare că am considerat succesul respectivului concert demn de a-i consacra un articol în România literară. În același prestigios hebdomadar publicasem încă din numărul 6/4 februarie 1982 (la sugestia domnului Valentin Silvestru), un interviu cu Cornel Țăranu, intitulat Convorbiri muzicale.
Importantul compozitor era totodată un intelectual de elită și un personaj cuceritor, ironist cu un acut simț al valorii și, în egală măsură, al umorului. În spațiul optim al duplexului de stil art deco din magnificul cartier clujean „Andrei Mureșanu“ – unde locuia împreună cu șarmanta sa soție, Daniela (fiica renumitului psiholog Nicolae Mărgineanu și sora regizorului de cinema omonim) – Țăranu își putea concretiza fără restricții proiectele creative. Pianul, poziționat strategic în camera cu perete semicircular dinspre strada N. Iorga, le reamintea vizitatorilor că prioritatea amfitrionului rămânea transfigurarea în noi opere a talentului cu care fusese înzestrat. O dovadă recurentă a amiciției cu care mă onorase se concretiza în preocuparea sa ca nu cumva să-mi neglijez propriile creații scriitoricești.
Dar cultul travaliului creativ, la care nu a renunțat niciodată, era dublat și de un cult al amiciției. Mă voi limita a menționa doar câteva dintre personalitățile pe care le-am cunoscut mai îndeaproape grație familiei Țăranu, fie prin întâniri informale sau mai ceremonioase în amintita casă din „Andrei Mureșanu“, fie în inubliabilele noastre descinderi estivale la Mamaia Sat. Numele vorbesc de la sine: Nichita Stănescu, Ion Caramitru, I. Negoițescu, Augustin Buzura, Ioan Mușlea, Doina Cornea, Eta Boeriu și soțul dânsei – medicul I.N. Boeriu, Tudor Jarda, Mihai Brediceanu, Emil Simon, Al. Căprariu, Ioana și Liviu Petrescu, Cristian Mandeal, Johnny Răducanu, Cătălina Buzoianu, Nicolae Brânduș, Dumitru Capoianu, Nicolae Prelipceanu, Francisc László, Mihai Măniuțiu, Anton Tauf, Miriam Cuibus, Adina Cezar, Sergiu Anghel, Liliana Tudor Iorgulescu, Horia Surianu, sau oaspeți din străinătate de calibrul compozitorului Iannis Xenakis, al saxofonistului Daniel Kientzy, al dirijorului Lawrence Foster, al contrabasistului Fernando Grillo… Încercam să mă revanșez, aducând în acel mediu intelectualmente fertil amici de prim rang, precum Sorin Antohi, Florian Lungu, Sorin Saladie, Peter Motzan, Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, Ion Doru Brana, Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Carmen Cristian, Romulus Joca, culminând cu membrii epocalului trio de avangardă jazzistică Vyacheslav Ganelin, Vladimir Chekasin & Vladimir Tarasov. Cum se vede – muzicieni, literați, actori, regizori, coreografi, medici, arhitecți, artiști vizuali, diplomați… Dacă aș încerca să cuprind și prietenii vechi sau noi, colaboratorii din țară sau străinătate, colegii sau ex-studenții de la Academia Națională de Muzică „G. Dima“, lista ar deveni incomensurabilă. Ar fi o impietate să nu menționez implicarea domnului Țăranu în constituirea unei secții de jazz în cadrul ANMGD și nici participările sale ca invitat al Cursului de Estetica Jazzului, pe care îl susțin începând din 1997 la redutabila noastră instituție de învățământ muzical superior.
Printre împlinirile notabile din era post-1989 se numără cooptarea sa ca reprezentant al artei muzicale în cadrul Academiei Române. A fost un descoperitor și modelator de talente, în calitatea sa de profesor de compoziție la ANMGD. De asemenea, din anul 1995, a activat ca director fondator al Festivalului „Cluj-Modern“, de sub egida Academiei Naționale de Muzică din Cluj-Napoca. În anii din urmă s-a dedicat cercetării și (re)valorizării creației enesciene, inițiate deja prin lucrarea de doctorat, publicată în 1969 la Editura pentru Literatură, sub titlul Enescu în conștiința prezentului. Astfel, în actualul secol a reușit finalizarea unor partituri enesciene în conformitate cu schițele originale: Simfonia nr. 5 (părțile I și IV), Caprice roumain pentru vioară și orchestră, poemul vocal-simfonic Strigoii, pe versuri de Mihai Eminescu. În laborioasa acțiune de „arheologie muzicală“ a beneficiat de aportul tânărului său discipol, dirijorul Gabriel Bebeșelea.
L-am apreciat întotdeauna pe Cornel Țăranu ca reprezentant greu de înlocuit al excelenței culturale a urbei și țării noastre natale. Și, prin extensie, un om care va continua să aducă onoare patriei sale, așa după cum a făcut-o în lunga sa viață. Pentru tristețea pe care o resimt la despărțirea de un asemenea maestru, nu văd alt remediu decât o postumitate recunoscătoare. Întru pace și cultură.