Epopeea ștefaniană este socotită vârsta de aur a Evului Mediu românesc. Împreună cu cele petrecute în vremea lui Vlad Țepeș în Țara Românescă, cu excesele și bravura pe care evenimentele de atunci le-au prilejuit, și alături de ascensiunea și afirmarea deplină a lui Ioan de Hunedoara, domnia lui Ștefan cel Mare reprezintă epoca de glorie cavalerească a istoriei noastre, altitudinea și împlinirea pe care le-a îngăduit un secol al XV-lea citit prea adeseori în căutarea detaliului și parcă insuficient într-o cuprindere panoramică. Tocmai pentru că are o asemenea semnificație și fiindcă figurile menționate țin de panteonul nostru național, nu au lipsit nici distorsiunile și manipulările interpretative. Din Țepeș, domnitor aspru și de o cruzime gotică, s-a făcut – cu ajutor irlandez beletristic – un vampir, în timp ce din Ștefan, nu mai puțin pornit pe decapitări și trageri în țeapă, s-a improvizat, cu autorizația în bună regulă a Bisericii actuale, un sfânt. De fapt însă, și unul, și altul au fost oameni ai vremii lor, cu mari merite și la fel de mari limite, demni însă de respectul vigilent al posterității și de o cunoaștere a lor cât mai adecvată.
Cu un aport la înțelegerea mai nuanțată a bătrâneții lui Ștefan cel Mare vine Liviu Cîmpeanu în Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului, 1497, cercetător care s-a folosit de un text de epocă mai recent restituit, deci ignorat de înaintașii din domeniul ștefanologiei. Este vorba despre Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care au participat la campania polonă împotriva voievodului moldovean în 1497, scris de Liborius Nacker. Fără a subestima valoarea informațiilor aduse de descoperirea – în 2012 –, chiar de Liviu Cîmpeanu, a jurnalului de campanie teuton, aș spune că importanța acestui volum vine, totuși, din altă parte. Încercând să descopere ce anume i-a întărâtat pe poloni împotriva Moldovei acelei vremi, istoricul face o analiză atentă a schimbărilor petrecute în raporturile de forțe din Europa Sud-Est-Centrală, în cadrul acestei dinamici un loc deloc lipsit de importanță ocupându-l intrarea Moldovei lui Ștefan în vasalitatea turcească. Mutația diplomatică, soldată cu schimbarea taberei în care se situa bătrânul voievod Ștefan, era, de fapt, semnul unei imposibilități practice de a mai continua vechea luptă pentru păstrarea țării în afara sistemului vasalic turcesc. Oricât s-a străduit Vodă, compromisul a trebuit, în cele din urmă, acceptat. Apunea o epocă, se contura începutul alteia.
Dar Ștefan nu se putea resemna cu noua situație fără a dobândi compensații. Privirile lui s-au oprit asupra Pocuției, provincie din sistemul statal polonez, unde Moldova și-a trimis războinicii – mercenari, alături de moldoveni – sub conducerea unui anume Mucha, să prade și să aducă la Suceava tot ce puteau cuprinde cu spada. Pe fundalul acestor evoluții, regele Jan Olbricht (Ioan Albert) a decis, în cele din urmă, să încerce să scape de vecinul neastâmpărat și a pornit în campanie contra acestuia.
Autorul cărții reconstituie cât poate de minuțios, păstrându-se, în același timp, în limitele unui scris științific, dar și pe înțeles, cu reale virtuți didactice, campania polonă din 1497. Nu este, desigur, o mare surpriză – decât pentru cine nu a trecut cu lecturile de litera manualelor de istorie românești – că victoria lui Ștefan nu a fost atât de totală precum o evocă legenda, repovestită de Vasile Alecsandri într-un poem, după cum nici dezastrul polon nu a fost atât de mic pe cât ar fi vrut suveranul Poloniei să o arate.
Liviu Cîmpeanu excelează în compunerea chibzuită, răbdătoare, cu explicațiile necesare în ce privește forțele în luptă, armele, chestiunile organizatorice, astfel încât pe alocuri ai impresia că ești din nou în preajma lui Pavel Chihaia, care în studiile sale din anii 1960-1970, descria tehnic, dar și elegant, în același timp, cu lux de amănunte, veșmintele voievodale inspirate de moda franceză. Unele dintre paginile savuroase sunt cele care înfățișează ceremonialul depunerii jurământului lui Ștefan cel Mare la Colomeea, în fața regelui polon. Spectacolul, evocat până la heraldica drapelelor, se desfășoară fastuos, ca într-o tapiserie barocă, prilejuind chiar plăcere estetică.
Pe de altă parte, revelațiile așteptate se produc, iarăși, mai cu seamă la nivelul unor detalii, nu în marele spectacol al campaniei polone, deja cunoscut. Cum însă istoria dobândește pregnanță tocmai din detalii, iar ceața cunoașterii trecutului profită din plin de o asemenea artă, valorizarea celor consemnate în jurnalul ținut de Liborius Nacker se dovedește utilă. Nu ar fi fost deloc rău dacă, părăsind puțin contextualizarea destul de strânsă a temei, autorul s-ar fi aventurat și în comentarea mai amplă a noilor împrejurări politice ștefaniene, arătând mai explicit, pe baza argumentelor acumulate de cercetarea istorică pe care o întreprinde, dar și a altora, dacă Ștefan cel sanctificat astăzi, care era perceput acum ca un dușman al Creștinătății –, cel puțin de polonezi – și-a modificat profilul în acei ani îngreunați nu doar de boală, ci și de alte vicisitudini.
După apariția cărții lui Liviu Cîmpeanu, a fost editată și o ediție critică a jurnalului teuton, îngrijită de descoperitorul său. Cititorul pasionat va avea astfel posibilitatea de a parcurge pe cont propriu ambele cărți și de a decide el însuși cât de generos a fost cu Moldova timpul când Ștefan cel Mare, suferind de podagră, a trebuit să lase deoparte sania care îl transporta și să urce din nou pe cal, înfruntându-și, nu fără greutate, dușmanii.