Chiar fără scop, dacă intri în lectura lui Cioran, o vreme nu mai ieși cu poftă de alți scriitori. Mirajul cioranian atrage și în afara problematizărilor. În mod firesc, relectura lui Cioran ar trebui să fie un deziderat, un refren al celui întregit la un moment dat de experiența culturii și care descoperă incidențele asamblate ideal de filosof. Dincolo de recitire, Mitchievici interpretează cărțile (preferate) în orizontul melancolic redimensionat cioranian. Ratările din filosofie și literatură asigură cea mai incitantă ontologie post-tragică. În cele din urmă, nu poți discuta despre ratare fără agentul tragic. Segregarea terminologică presupune un efort multidisciplinar de viziune. Iar lui Angelo Mitchievici nu-i lipsește nimic esențial.
Derutează dedicația cărții. Cum să dedici mamei un volum despre farmecul ratării? Să fie la mijloc un contract sentimental între fiu și mamă, sau scandalizarea este artificială, noima e în altă parte, neștiută? Cititorul micromonografiei despre ratare la Cioran, din Farmecul vieților distruse, găsește în multe din celelalte douăsprezece capitole referințe la filosof. Nu în toate. Nicidecum în ultimul text, despre Fiul Risipitor, care încheie cu tâlc ceea ce putea, la fel de bine, deschide seria interpretărilor. Căci ratarea, așa cum o gândește Mitchievici, atacă redutele ontologice, revelația experienței eșuate, triumful, în cele din urmă, chiar și în privința dragostei filiale. Fiul Risipitor se întoarce spăsit, e-adevărat, dar cu înțelepciunea celui trecut prin eșec, care folosește sensul acolo unde-i lipsea, cu urgență în relația de familie.
Serios și când glumește, un hipersensibil cultivat, care tânjește după carismă fără a avea nevoie de ea, teoretician ce ar da orice uneori să fie poet sau prozator alături de cititori, Mitchievici are mobilitatea ludică a melancolicului, putând scrie despre întuneric cu sensurile revendicate din timp. Cărțile lui sunt produsul unor interferențe de îndrăgostire și acedia, peste care așază nivelul de interpretare. În volumul precedent, Agamben îi dicta tonul, acum, Cioran.
Conceptul ratării este utilizat în lectura de plăcere, altfel nu-mi dau seama cum ar fi fost posibile selecțiile autorilor și textelor. Lectură care, astăzi, nu se mai poartă. Până de curând, criticii noștri, de la Călinescu la Raicu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Livius Ciocârlie și alții dovedeau lecturile din scriitori străini și publicau asemenea tomuri despre plăcerea pură a cititului. Locul e confiscat de studii academice inflexibile, plictisitoare și previzibile. Dacă nu mă credeți, încercați nu doar să citiți din interes imediat, ci să recitiți un text „științific“, pentru desfătarea lecturii. Va fi imposibil. Starea precară a umanioarelor de astăzi vine și din sabotarea din interior, prin chiar dispariția autenticei plăceri a lecturii și interpretării. O ratare, alta, despre care se va scrie. În orice caz, Mitchievici dialoghează via Cioran cu variațiuni pe tema ratării cu texte de Scott Fitzgerald, Cehov, Buzzati, Voltaire, Shakespeare, Sadoveanu, Odobescu, Eliade, Cărtărescu, Hugo Pratt, cu filmele lui Buñuel, Ferreri și Malle. Modalități particulare de reflecție, literatura și filmul, au pentru Mitchievici farmecul contradictoriului cercetat, ele ilustrează paroxismul lucidității despre care vorbește Cioran. Toate textele din carte dezbat cazuri de mici catastrofe delectabile, cu dezangajări sistematice, iar hedonismul particular are voluptatea sa, mai ales dacă facem corect distincția între sentimentul ratării și ratare. Astfel, Nikitin al lui Cehov îmbrățișează bovarismul, Drogo (din Deșertul tătarilor) suferă de „un exces de orizont“ în preajma evenimentului (teoretizat de F. Jullien), Candid ar fi aruncat într-un simulacru de lume, captiv în principiul disparității, Macbeth trebuie citit prin imprevizibilul din economia existenței și mărirea (nu măreția) ei, personajele lui Sadoveanu și Odobescu aparțin metabolismului local, eroii chestionând sinele camuflați în eroi mitici (ca Pygmalion); intriga din La Țigănci s-ar datora ratării consecinței unui gest cavaleresc, la fel cum Ruletistul lui Cărtărescu trăiește „un absolut al ratării“, în vreme ce filmele rețin, dincolo de femmes fatales, ratarea efectului de perspectivă și ratarea ca logică a excesului. Dialogul critic al lui Mitchievici îi privilegiază pe francezi, chiar interpretând americani, adeseori, verdictul vine cu expresii și sintagme „odioase“ pentru anglofoni. Despre Cioran, el nu comunică cu niciun monograf român, deși ratarea ar fi avut destule particularități autohtone. Poate ar fi fost utilă interpretarea parabolei biblice despre fiul risipitor pornind de la observația lui Kierkegaard, care spune că ratarea creștinului este totodată triumful său. Sigur că orice cititor ar fi avut propria listă de cărți și personaje sub semnul ratării. Eu n-aș fi reușit să scriu despre ratare fără antici, fără Don Quijote, Goethe, Baudelaire, Kafka, Céline, fără Sebastian și Jeni Acterian, fără Preda și Breban, de pildă. Sigur că nu contează autorul câtă vreme conceptele își diluează semnificațiile. Probabil vom rămâne multă vreme în admirația cu care Cioran își trăia fervoarea. Identic, Mitchievici încearcă să interpreteze propria experiență livrescă a devenirii sale. Cu Farmecul vieților distruse, Angelo Mitchievici trece dincolo de interpretare, într-o redobândire de sine, și fixează corect în destinul său experiența eșecului.
Iată o carte despre ratare care ar trebui să fie un succes.
Nota redacției: Autorul cărții recenzate a primit recent Premiul pentru critică literară și eseu al USR.