Agârbiceanu, scriitor prolific, a scris romane în ultima perioadă a vieții: Strigoii, Faraonii, Domnișoara Ana, Sectarii, În pragul vieții etc. Unele povestiri de foarte largă respirație pot fi, greșit, considerate romane. Cel mai bun roman este Arhanghelii (1914), care a fost situat, ca verigă, în ordine istorică, nu valorică, între Mara (1894) și Ion (1920). Dar Neamul Șoimăreștilor (1915)? Realismul Arhanghelilor îi asigură soliditatea, iar moralismul i-o subminează. Noroc că tezismul nu-i prioritar, narativul și descrierile precumpănesc. Chiar primele rânduri sunt constituite din descrierea interiorului seminarului clerical: „În gangul lung și rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape într-același timp, patru uși vopsite în alb, cu câte un triunghi negru în jurul mânerelor…”. Romanul întreg descrie aspecte din viața localnicilor, dintr-o zonă auriferă din Munții Apuseni.
Întors pentru o scurtă vacanță în satul său natal, Văleni, viitorul preot Vasile Mureșan e zguduit de schimbările și frământările prin care trece pașnica localitate. Oamenii sunt mistuiți de patima îmbogățirii miraculoase, prin deschiderea băilor aurifere supranumite Arhanghelii. E drept că nu toți, dar majoritatea, unii, cei mai infectați de setea de aur, sunt și cei mai bogați și setoși de putere. Capul este notarul Iosif Rodean, acționarul principal al minei aurifere, om aspru, orgolios, tiranic. Familia lui, în centrul acțiunii, este alcătuită în mod ciudat, Elenuța și fratele Ghiță sunt străini de lăcomia tatălui lor și a surorilor Eugenia și Octavia, fiica mare Maria duce o viață normală alături de medicul Vraciu, doamna Marina e o femeie simplă, fără carte și fără implicații negative în acțiune. O acțiune îmbelșugată cu sărbători și cu complicațiile băii aurifere, care oscilează între devotamentul și ostilitatea față de tiranicul Iosif Rodean. Sărbătoarea e, ca la români (v. Simion Florea Marian, Tudor Pamfile), diverse și în spiritul tradiției, dobândite prin observarea naturii și a vieții, în legătură cu viața agrară, cu viața religioasă, cu întâmplări neprevăzute, sărbători publice, private etc. În Arhanghelii aproape un sfert din roman e dedicată sărbătorilor pascale, cântecele bătrânești sunt răspândite de lăutarul Lăiță, căsătoriile sunt necesarmente sărbători dintre cele mai entuziaste. „Elenuța dansa fericită, părându-i că visează mereu. În horă, încă, îl zări pe Vasile Murășanu, se salutară în treacăt, apoi schimbându-se mereu cei ce treceau la mijloc, trecu și Elenuța, și aici, în cercul ce ondula domol, mâinile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecu prin trupul fetei la această atingere, care nu se asemăna întru nimic cu senzația ce o avusese pân-acum de câte ori dăduse mâna cu tânărul. Ei îi păru că înfiorarea aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbătoarea [s. n.] pe care o admira în văzduh chiar. Ca și când i s-ar fi strecurat în trup nu din atingerea tânărului, ci din nourul de lumină ce-i părea că o învăluie”.
Ca roman social, Arhanghelii prezintă ascensiunea și declinul unei comunități rătăcite în goana după aur. Scoasă din matcă ea va rămâne pentru totdeauna dezorientată. Când e vorba de mâncare și de băutură, cantitățile sunt pantagruelice. Îmbogățiții peste noapte simt nevoia de a produce uimire; această dorință îl captivează cel mai mult pe Rodean care capătă apucături inumane, săvârșește gesturi extravagante, până la a umili și lovi partenerii – bucuria lui este să surprindă, să nimicească să facă furoare cu bogăția sa. Tipologic vorbind, el se deosebește de oamenii epocii manieriste, căci uimirea pe care o produce nu rezultă din iscusința minții, ci din grandomanie primitivă a unui parvenit. Prăbușirea lui este totuși inevitabilă. Singurul care încearcă să se salveze de acest faliment este acționarul Gheorghe Pruncu, care întrevede decăderea și se retrage din afaceri. Investind în continuare în săpături sortite eșecului, Rodean devine victima propriei lăcomii și ajunge să-și piardă și locuințele sale pe care le amanetase și să-și piardă mințile în final.
Narațiunea vioaie se unește cu descrierile bine ticluite. Fiind o scriere mai puțin cunoscută, mulțimea citatelor se impune. De exemplu, foarte pe scurt aici, Vălenii: „Vălenii e un sat cu aproape două mii de suflete, răzlețit de-a lungul văii pe o întindere de șapte kilometri. Strâmtorat între munți, pe valea îngustă, nu se poate vedea întreg nici de pe munții din apropiere, căci valea cotește necurmat, și la fiecare cotitură pare că se închide drumul înainte. Pâlcuri de case cu învelișul de șindrilă se zăreau ici și acolo. Înaintând pe vale, cerul se vedea numai deasupra creștetului, ca o pânză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul era mai larg numai în jurul bisericii”. Cum sunt vălenarii? „Erau bărbați de statură mijlocie, cu bărbile rase, cu mustața rătezată scurt , cu capetele tunse. Nu erau grași între ei, erau mai mult uscățivi, bruneți, cu privirile fixe. Purtau mânecare albe de bumbac, cămașa cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare, la care tot pieptul nu era decât o floare ciudată, întortocheată , cusută tot cu negru. Cei mai mulți purta cizme. Mulțimea din naia bisericii era tot mai deasă, și în curând nu se putea deosebi decât o mare de capete, mai ales de frunți”. Și îmbrăcămintea: „Bărbații purtau pălării mici, rotunde, înconjurate de șnururi galbene rotunde, din fire aurite, care păreau șerpi subțiri de aur încolăciți de trei ori î jurul pălăriilor negre. Cizmele lăcuite străluceau ca niște fețe de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau lungi și grele năframe, de mătase cele mai multe, ghete cu tocuri înalte, ca și doamnele de la oraș. Printre ele se zăreau, unde și unde, pletele castanii ori negre ale fetelor. Feciorii mergeau câte doi, câte patru, prinși pe după cap, cântând domol ori povestind veseli”. Și câte alte descrieri folclorico-etnografice!
Încă din copilărie, în inima lui Vasile Mureșan, fiul preotului aflat în conflict cu Iosif Rodean, a încolțit o tainică iubire pentru Elenuța, fata cea mai mică a notarului. Sentimentul dragostei dintre aceștia este împiedicat de către tatăl fetei, care nu este de acord ca fiica lui să ia în căsătorie un tânăr „sărac” și fără viitor bine asigurat. Însă Vasile, încurajat de sora sa, Mărioara, și de fratele Elenuței, se hotărăște în cele din urmă să-și învingă sfiala și să ceară mâna fetei, care a împlinit optsprezece ani. Notarul îl respinge cu dispreț grosolan. Surorile, Eugenia și Octavia, excesiv cosmopolite și invidioase, pun tot timpul obstacole în calea relației dintre Elenuța și clericul Vasile. Apoi romanul de dragoste implică și alți părtași, în special pețitori ai Elenuței, care nu iubește decât pe Vasile Mureșan. O scenă picantă este confruntarea dintre doi orgolioși și lacomi de îmbogățire: Iosif Rodean și avocatul Pavel Crăciun, pețitorul: „ – Să-mi dai voie, zise destul de tare advocatul. O latură a afacerii [!] e limpezită dar a doua, nu. Și a doua e următoarea: cer optzeci de mii zestre, care bani, într-un libel de depuneri, să-mi fie predați în ziua cununiei. Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prostește și dup-un răstimp de tăcere îi strigă: – Ceri optzeci de mii pe care să ți-i predau într-un libel de depuneri în ziua cununiei? Advocatul, surprins de vocea detunătoare a directorului, se uită la el, îl văzu negru și amenințător, avu o mișcare instinctivă de retragere, totuși răspunse: – Da atâta zestre cer! Toți mușchii se mișcau ca niște vietăți în fața mare a notarului. Ochii i se injectară cu sânge, se vedea că foarte greu se stăpânește. – Și eu îți cer dumitale să ieși numaidecât! – Oricât încerca să se stăpânească, cuvintele acestea se auziră până în camera a treia, jos în curte. – Să ieși numaidecât! Nu mai am poftă să te văd! M-ai înțeles?” (…) Directorul de la „Arhanghelii” abia într-un târziu putu fi liniștit de Marina și de fete. Învinețise, se-nnegrise și zicea mereu: – Ce nerușinare! Să vină el, un sărăntoc și să-mi spună mie, directorul de la „Arhanghelii”, câtă zestre să-i dau fetei! Mie! Ce ticăloșie Nu! Să-mi dai pace, nu mai vreau s-aud de el!” Eugeniei și Octaviei hotărâse să le zidească în oraș două case noi, două palate. „Elenuței se gândea să-i dea o zestre princiară, să bage în sperieți pe concetățenii lui Crăciun, și, iată, nebunul acesta vine și stabilește el zestrea!” După aproape două sute de pagini, când Rodean este deja conturat, autorul întrerupe narațiunea cu o analepsă, în care povestește viața directorului de dinainte de a veni la Văleni. E ca un fel de prolog extins intercalat în chiar miezul acțiunii.
În timpul acesta, relația dintre Elenuța și Vasile se accentuează, ea părând că preia inițiativa. Solicită cărți de la iubit, îi scrie epistole. Ca roman de dragoste, e plin de situații construite după o schemă cunoscută de multă vreme, inclusiv în literatura noastră. Totuși romanul de dragoste e o poveste agreabilă, cu protagoniști de o sinceră candoare, pasionați fără excese sentimentale. După multă trecere de timp (de la 16 ani la 19 ani ai Elenuței), cu ajutorul autorului ei se unesc, în sfârșit, în timp ce socrul decade lamentabil. Cele două surori ale Elenuței, care le pricinuiseră atâtea ponoase, ajunse în stare critică, sunt găzduite de noua familie, ca rude dragi.
Un alt personaj căruia aurul îi ia mințile este primarul Vasile Cordean. Acesta se simte atras de secretara lui Dochița, o femeie lacomă și fără scrupule, devine violent față de soția lui, de care se desparte. Destinul Salvinei e tragic, mai ales că „era foarte blândă, foarte evlavioasă și-l iubea pe bărbat cu iubirea aceea domoală și veșnică ce o deșteaptă, de obicei, lucrurile sfinte. Iubirea ei era aproape un cult”. Adulterinul o oropsește, o bate crunt, o alungă de acasă. Și se îmbată așa de rău, că e dus acasă pe brațe. Salvina suferă cumplit și moare. (Gheorghe Pruncu speculează situația și ajunge primarul localității, asociindu-se cu actualul notar, indivizi demult puși pe căpătuială prin cele mai josnice mijloace). Fostul primar, Cordean, paralizează, ajunge să trăiască din mila Dochiței și sfârșește printr-o agonie infernală: „bolnavului i se rănise tot spatele și deseori rănile îl ardeau așa de tare, încât striga ca din gură de șarpe (…) Parcă vuia o voce din adâncul pământului”.
Arhanghelii e și un roman pedagogic, interesat de problemele educației și ale formării intelectuale. Clericul Vasile Mureșanu nu are decât cuvinte frumoase (și cam convenționale) despre seminarul la care a învățat, despre profesorii lui, dar nu poate evita să nu remarce „zidurile mohorâte” și să nu socotească palpitant zilele cât mai are de stat între ele. Ca viitor preot condamnă setea de înavuțire a acționarilor de la „Arhanghelii” și laudă calea învățăturii pentru tinerii din sat. Elenuța iubește mult cartea, el și mai mult, având o clară aplecare spre literatură, nu doar ca un simplu cititor. Totuși, pentru a susține latura veselă a cărții ar dori ca și familia lui să aibă o „acție” la „Arhanghelii”. Romanul include și pagini scrise într-un registru comic, amintind de vechea literatură goliardică. Altminteri, dragostea pentru carte, de exemplu, are o ținută sobră. „ – Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nuvelele din volum, zise fata. Vasile Murășanu învie numaidecât. – Într-adevăr, zise el, e o carte foarte curată. Te simți mai înălțat după ce ai cetit-o, și nesmintit te simți cu mult mai bun. Dumneata ai observat foarte bine”.
Stilistic vorbind, urmând modelul balzacian, romanul are o desfășurare meticuloasă, narațiunea înaintează metodic, pas cu pas. Epilogul e introdus printr-o expresie tipică: „Opt ani trecură de la cele povestite până aici” – se întinde în patru capitole, tot după tehnica amânării. Dorința de a trece de la cazul concret la generalizare/abstractizare explică în mare măsură frecvența expresiilor sentențioase, a regimului apoftegmatic și a formulărilor gnomice. Scriitor cu vocație, Agârbiceanu știe să tergiverseze relatarea unor episoade secundare. Perspectiva narativă este obiectivă, adoptând un unghi de expunere marcat. Focalizarea este externă, naratorul fiind când implicat, când luând distanța epică necesară […]