în povestea lui Parsifal, tânărul oaspete al castelul Montsalvat, menit el și numai el să-l vindece pe regele Anfortas, unchiul lui, de o rană cumplită, nu își îndeplinește misiunea. Rătăcește apoi vreme îndelungată fără să regăsească drumul spre castel. Mustrat și sfătuit de cei cu care se întâlnește, Parsifal înțelege că la prima lui vizită s-ar fi cuvenit să simtă și să exprime atenția, grija pentru Anfortas și durerea lui punându-i întrebarea „De ce suferi?“ Pentru ca această durere să dispară nu era însă de ajuns ca tânărul nepot să-și pronunțe replica, ci i se cerea, de asemenea, să nu știe dinainte ce ar fi trebuit să facă. Purtarea lui urma să fie spontană, firească și nu învățată, pregătită. Iar în finalul acestei povești, când, ajuns din nou la Montsalvat, Parsifal îl întreabă pe Anfortas de ce suferă, tămăduindu-l pe regele bolnav, el pune întrebarea tocmai pentru că între timp a aflat că îi este dat să o rostească.
Cum să împăcăm cele două momente: pe de o parte, cel în care Parsifal, necunoscându-și încă rolul, urmează, la sfatul lui Gurnemanz, regula „Nu pune multe întrebări!“ și deci dă greș; pe de altă parte, momentul în care reușește să-l vindece pe Anfortas dat fiind că Trevrizent i-a explicat, în sfârșit, ce avea de făcut. Cum să apreciem felul în care Parsifal ajunge să uite de el însuși și să dea atenție, să aibă grijă, de suferința aproapelui lui?
Ca toți protagoniștii romanelor medievale, Parsifal vrea la început să fie recunoscut și admirat. Când, într-un episod pe care nu l-am povestit, Parsifal, abia plecat de acasă, îl intâlnește pe drum pe cavalerul Ither și îi admiră armura, tânărul ostaș, „bătând din picior ca o dropie“ (III, 149), îi declară regelui Arthur că vrea această armură, după care îl provoacă la luptă pe Ither, îl învinge, i-o scoate și i-o ia. Ce-i aparținea lui Ither, Parsifal se poate lăuda, îmi aparține acum mie, temeți-vă de mine și de vitejia mea! Atent numai la el însuși și la impresia pe care o va face pe lume, la prima lui vizită în castelul Graalului Parsifal nu se întreabă de unde vine jalea care îl înconjoară. Numai după ce rătăcind prin lume și încercând zadarnic să revină la Montsalvat Parsifal începe să-și dea seama că el nu e centrul universului. Numai după ce dragostea conjugală și predicile lui Trevrizent îl vindecă de orgoliu, el reușește să-i privească pe cei din jurul lui cu bunătate și compasiune.
Într-o conversație despre acest roman, bunul meu coleg Constantin Fasolt, specialist reputat al istoriei evului mediu, mi-a amintit de cuvintele lui Wittgenstein: „Nu te gândi, ci privește!“ (Investigații filozofice, #66), cuvinte care pun accentul pe capacitatea fiecăruia dintre noi de a vedea, de a-și da seama de ce se întâmplă împrejur, fără să aibă nevoie în fiecare situație să se considere întâi și întâi pe sine însuși, fără să scormonească printre dosarele prezente în mintea sa, sau să examineze diferitele reguli și precedente care guvernează situații asemănătoare.
Dacă Parsifal ar fi știut de la început că lui și numai lui îi era dat să-l salveze pe Anfortas, și cum?, fără multe eforturi, doar punând o simplă întrebare, poate că orgoliul lui l-ar fi făcut să se gândească: „Iată cine sunt eu, ales de soartă, menit să fac minuni!“ Întrebarea pusă lui Anfortas ar fi putut atunci să însemne: „Mulțumește-mi mie, numai mie, rege bolnav, că-ți vindec durerea.“ Neștiind însă dinainte, eșuând la prima vizită, Parsifal simte, înțelege că nu întotdeauna se poate mândri. La cea de-a doua vizită, smerenia și compătimirea îi șoptesc: „Nu te gândi, privește!“