Flavia ADAM
Zile pentru poezie
O zi ca oricare alta, ar spune unii. Nu și noi, cei care am pornit într-o nouă călătorie spre sine și spre ceilalți, dar, mai ales, spre poezie. La o aruncătură de băț de Sfântul Munte Athos, printre întinse livezi de măslini, înconjurate de rodii, de smochini, de leandri și de briza de la malul Mării Egee, în perioada 26-31.08.2022, două echipe, cea a Filialei Iași și cea a Filialei București – Poezie, s-au întâlnit nu cu scopul de a concura, chiar dacă, inevitabil, a fost vorba și despre un concurs, ci pentru a celebra, alături de prieteni vechi sau abia descoperiți, poezia.
Dacă există un Dumnezeu al poeziei, trebuie să fi fost printre noi, să fi limpezit cu vocea lui largul mării, să fi ocupat și el un loc la recitaluri sau la discuțiile amicale cu poeții greci din Salonic. Trebuie să fi zâmbit la auzul versurilor noastre, să se fi ridicat în picioare pentru a aplauda acele poeme care au spus atât de mult, acele poeme care au avut puterea de a crea emoție, suspans, bucurie. Alături de poeții prezenți, au fost membrii juriului: Adrian Popescu – președinte, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Vasile Spiridon și Angelo Mitchievici. Tuturor celor care au contribuit la magia eve nimentului, le mulțumesc pentru implicare, dăruire și prietenie, cu speranța că steagul poeziei se va înălța mai sus decât ochii noștri ar putea vreodată să vadă.
Adrian ALUI GHEORGHE
Când poezia urcă muntele
Una din legendele întemeierii Muntelui Athos spune că acesta este de fapt o zidire înfăptuită de zeii Olimpului, între care Jupiter care dă şi supranumele său drept nume muntelui şi Apolon care avea templul chiar pe vârful Athonului. Zeii au construit acest munte ca să se odihnească în periplul lor pământesc, atunci când plecau de pe Olimp în recunoaşterea lumii înconjurătoare. Creştinarea muntelui are şi ea o poveste aparte. Corabia cu care Maica Domnului mergea spre insula Cipru, după crucificarea lui Iisus, pentru a-l întâlni pe Lazăr, înviatul din morţi, a fost împinsă de vânt înspre peninsula Athos. Când s-a apropiat corabia de ţărm, toţi idolii din munte au căzut cu feţele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăţi. Iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat: „Ieşiţi noroadelor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, şi alergaţi în grabă la limanul lui Climent, ca să întâmpinaţi pe Maica Marelui Impărat şi adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Şi zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-însul, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în adâncurile mării…!“
Spun toate aceste lucruri, parte dintr-o poveste care a dat sens spiri tualității dar și culturii europene și universale, pentru a evidenția aspirația poeziei românești de azi de a se identifica cu această ocazională „urcare a muntelui“. Turnirul de Poezie din acest an, de la Ouranopolis, poarta de intrare în Sfântul Munte, pe care l-am urmărit ca spectator ocazional, nu a fost o confruntare inter-poetică, între autori, ci a fost o confruntare a fiecărui poet cu sine și cu Muntele însuși. Pentru că Muntele acesta, văzut de departe, văzut de aproape, imaginat, visat, urcat, trebuie să recunoaștem, te modifică. I-am încercat, de câteva ori, cărările și pot depune mărturie.
Am ascultat poezia celor care „s-au întrecut“ între ei și pe sine în confruntarea poetică de la „turnirul de la Ouranopolis“ și am realizat un poem colectiv cu câte un vers din fiecare autor, un text care ilustrează cel mai bine, zic eu, starea de apropiere de Munte și de Poezie. Deci…!
Am înflorit m-am scuturat de toată
deșertăciunea (Flavia Adam)
copacii erau la pământ putea fi sfârșitul
lumii (Angela Baciu)
am dat foc cât mai multor stâlpi idolești
(Daniel Bănulescu)
izbânda călca peste morți mustea
pământul de sânge (Liviu Capșa)
numai acolo jos este fericirea de pe pământ
(Ion Cocora)
va rămâne soarele să ne bucure să
ne dispere (Adi Cristi)
o mare albastră năvălește pe ceruri
(Ioana Diaconescu)
un amestec de pământ și semințe încolțea
încet-încet (Horia Gârbea)
aceasta a fost particula Dumnezeului meu
(Marcel Miron)
la lumina lui scriu cu o cerneală a spaimelor
(Nicolae Panaite)
de-acum trâmbițele pot suna
(Valeriu Stancu)
am uitat de necredința mea și mi-am făcut
cruce. (Cosmin Andrei Tudor)
Angela BACIU
Poezie. Aici timpul parcă s-a oprit
kalimera! parakaló, o fotografie! îmi zâmbește, nu știu câți ani poate să aibă: 65, poate 76…o cheamă Kalista și e născută chiar aici în satul de pescari, Ouranopolis. străzile pline de măslini, leandri și lămâi mă atrag ca într-o poveste. poezie. peste tot, pisicile își fac siesta. bătrânii stau la poartă și trag din țigară. nimeni nu se grăbește. efcharistó! de la taverne se aud acorduri grecești: zorbas syrtaki, sagapao, palamakia. stare bucolică. aici parcă timpul s-a oprit în loc. poezie. muntele Athos ascultă poveștile oamenilor. Poseidon se ascunde. doar un delfin jucăuș și pescăruși ne însoțesc în croazieră pe Marea Egee. încă o fotografie. iată-l, Turnul Bizantin, protectorul orașului. apoi, străduțele înguste, vitrinele cu suveniruri, vapoarele acostate în port. poezie. gust de retsina la taverna To Koutouki. oameni blânzi și calmi. Kavafis scrie, se aude marea. un pahar cu apă rece și o porție de portokalopita. Kalispéra. furtună pe mare.
Daniel BĂNULESCU
Din inima parfumată a Greciei
Colegul nostru Cosmin mi-a semnalat cum o șopârlă Geko a zvâcnit și s-a ascuns într-una dintre camerele hotelului. Nu a luat prizonieri. Dar nici lumea nu s-a agitat.
Colega noastră Flavia mi-a povestit cum, jumătate de noapte, o turmă de șacali i-a cântat serenade, neascunzându-și nici dorința de a o mânca, precum orice alt prădator rezonabil.
În fine, eu mi-am arătat mie însumi un scorpion, care, imediat ce m-a reperat, a executat un salt de pe aleea pietruită în hăul istoriei primitive și a dispărut ca un fum.
A dispărut, dar, după patruzeci de minute, scorpionul s-a reîntors și m-a întrebat:
N-ai vrea să-ți cânt un cântecel?
Cum se numește?
„Marea Egee / Sufletu-ți descheie.“
Bine. Du-te și cântă-l mai încolo. Trecem noi mai târziu și vă verificăm.
Liviu CAPȘA
Lumina poeziei la Muntele Athos
Poate mai mult ca la oricare dintre edițiile anterioare ale Turnirurilor de Poezie organizate de Uniunea Scriitorilor, lumina a învăluit, lângă Muntele Athos, întrecerea ticluitorilor de versuri proaspete din cele două filiale, Iași și București –poezie: lumina muntelui din preajmă, majestoasă, prăvălită peste ape, presărată cu pini, chiparoși și leandri, lumina cerului înalt fără pată de nor, dar, mai ales, lumina mării atotstăpânitoare, năvalnică și tandră în aceleși timp, o imagine vie a minunatului vers al lui Lucian Blaga – „o mare/ și un vifor nebun de lumină“.
Da, o lumină însetată de poezie, sau, poate mai bine spus, o iluminare întru poezie. O lumină împletită de fiecare dintre poeții prezenți aici în „Cununa de lauri de la Muntele Athos“, așa cum același Lucian Blaga împletea, din versuri „corola de minuni a lumii“.
Și, desigur, peste toți și toate, veghetoarea lumină a Athosului, cu duhovniceștile așezări risipite în eterna și mereu propaspăta sa taină, acea „lumină a raiului“ spre care ne înalțăm mereu gândul.
Cum bine știm, despre lumină s-au scris, de-a lungul timpului, atât de multe și frumoase versuri. La Turnirul de la Muntele Athos a venit și rândul luminii să-și scrie poezia sa. Și a făcut-o… strălucitor.
Ion COCORA
Iar ca transparență Marea Egee
Port de multă vreme în memorie un început de poem al lui Kavafis: „Atât de intens am contemplat frumusețea/că mi-s pline de ea privirile.“ A fost totuși nevoie să poposesc câteva zile în Grecia, la Ouranopolis, așezare de sub sprânceana Muntelui Athos și de pe malul Mării Egee, deopotrivă legendă ce provoacă spiritul și realitate aievea ce desfată ochii, pentru a mă convinge că versurile straniului poet ar fi putut constitui singure textul de față. Întâmplarea la care mă refer nu e însă una de sorginte turistică, ci stă sub semnul unui tradițional turnir poetic, cu evident caracter de competiție, atât la nivel individual, cât și de echipă, organizat de Uniunea Scriitorilor. Fără îndoială, un eveniment cu rezonanțe multiple. El aduce an de an în prim plan diverși autori de poeme. În ceea ce mă privește, din perspectiva a două participări consecutive, în calitate de component al echipei câștigătoare, cred că ceea ce contează cu adevărat pentru fiecare creator, la o atare „aventură poeticească“, este confruntarea cu el însuși. Restul ține de afurisita miopie a celor trecătoare, veche de când lumea. Doar o confruntare curajoasă și lucidă conferă trecutului îndepărtat și clipei prezente valoare de metaforă, asigurându-le o unică dimensiune existențială. Locul de desfășurare al actualei ediții, Ouranopolis, are dintr-un asemenea punct de vedere o dublă semnificație simbolică, impresionând prin încărcătura lui ideatică și emoțională. Muntele Athos e pomenit de Homer în Iliada, iar odată cu trecerea secolelor devine o emblemă a creștinismului. Lucruri, desigur, bine știute pentru a le mai evoca aici. Mării Egee i se cunosc apoi și ei isprăvile și foamea de flote încă din Antichitate. De aceea mi se pare uimitoare limpeditatea de care este în stare. Asupra ambelor repere și a semnificațiilor lor istorice și culturale se cere deci meditat. Dar deocamdată, mă mulțumesc să închei, constrâns din start la un spațiu limitat, cu un scurt poem de Elitis: „După-amiază/Și imperiala sa singurătate/Și tandrețea alizeelor sale/Și aura sa cutezătoare/Nimic să nu vină Nimic/Să nu plece//Toate frunțile libere//Iar ca sentiment un cistal.“ Fascinant, nu? În special ultimul vers îmi este imposibil să nu-l parafrazez și să-l convertesc în titlul acestor gânduri în șoaptă.
Adi CRISTI
Poezia se ridică între cer și victorie
Grecia este țara lui Alb și Albastru. Țara în care legenda ține hățurile istoriei să nu care cumva zeii să sară de pe stâncile de la Meteora. Am ajuns în acest ținut în care duhul lovea mai puternic decât orice altă răzvrătire, pentru a păstori poezia, cum doar o turmă de oi mai poate fi descrețită de întrecerea în care victoriosul ia totul sau nu ia nimic, decât, poate, acea secundă de admirație a acestor ținuturi greu de închis în amintire.
Vinovăția admirației poartă cu sine păcatul trufiei, mai ales atunci când ți se pare că tu ești Alesul unei astfel de desfătări. Poezia are șansa unică de a fi, înainte de toate, căderea în admirație și, mai apoi, flautul prin care cântă durerea, dar și bucuria. Turnirul de Poezie de la Muntele Athos a dat voie imaginației să scoată pe munte diminețile dezvelite, genunchii însângerați ai rugăciunii prin care călugării se suprapun șoaptelor înălțate de murmurul eliberării gândurilor dumnezeiești.
Paradoxal, acest spațiu nu este propice creației lumești, fiind mult prea aproape de cer, mult prea aproape de marginea visului dezvelit de cruda realitate prin care ne mișcăm. Ținutul legendelor coborâte cu picioarele pe pământ este de fapt ținutul de la marginea lumii din care zeii s-au retras lăsând în locul lor pioșenia versului ridicător de brațe pe cuprinderea cerului.
Horia GÂRBEA
„Là, tout n’est qu’ordre et beauté…“
Călătoriile cele mai frumoase sînt cele în care peisajul natural este completat de ambianța umană. Călătoriile pe drumurile deschise de cultură au un farmec special pentru că, de cele mai multe ori cînd le-am făcut, am avut alături colegi și prieteni dintre scriitori, actori, regizori cu care am discutat mult și destins, încît nu am resimțit plictiseala drumurilor lungi, orelor de zbor transoceanic sau peste Himalaia.
Astfel, Muntele Athos, cu magnifice apusuri de soare și dimineți în care apariția astrului mă prindea înotînd printre dorade, va rămîne pentru mine legat de confrații cu care am schimbat versuri, citate, opinii, alături de care am privit cerul de august și toate culorile brațului de mare de sub palmieri și măslini.
Turnirurile poetice ale Uniunii Scriitorilor s-au ținut mereu în locuri minunate. Athos intră între cele mai frumoase amintiri (nu uit nici trecerea prin Stagira care a demonstrat că în cele mai neînsemnate locuri se pot naște oameni extraordinari). Cu poezia și alături de poeți am urcat pe Olimp, pe pantele Kavalei, pe străduțele Messembriei și acum pe muntele Athos, mereu sub emoția lecturii în fața colegilor și resimțind prietenia lor, ca și plăcerea conversației cu poeții greci din Salonic, într-o seară de culori blînde, la cîțiva pași de Turnul Alb și parfumul Mării Egee.
Marcel MIRON
Et in Arcadia ego!
Turnirul de poezie a avut loc pe câmpia de apă a Mării Egee dintre cei doi munți celebri: Olimpul și Athosul.
Undeva, spre răsărit, se aflau câteva pietre în formă de scaun pentru cei cinci cavaleri din juriu, bărbați cunoscători și trăitori ai tuturor curentelor literare și maeștri experimentați ai cuvântului scris.
Înainte de a se da semnalul de luptă de către marele arhonte, pe luciul apei mării, planà anticul Tucidides călare pe Pegasus, care trăgea după sine o inscripție scrisă pe un nor: „orice străin ce întreabă cine este cel mai dulce cântăreț, o singură voce aduce răspunsul: orbul (Homer) care locuiește pe munții Chios“.
Apoi o ceată de fauni cu coarnele ciuntite și copitele zdrelite, dovadă a participării la multe și vestite întreceri cavalerești, dar și trei nimfe, toți călărind niște libelule cu aripile transparente, au ocupat platoul de apă, iar „la un semn“, vorba Eminescului, au început lupta.
Aezii și-au aruncat harfele în mare și toți cei prezenți au trăit miracolul: au izbucnit douăsprezece gheizere pe care poemele dinainte pregătite jucau pe turnurile de apă.
Jurații au luat apă în căușul palmelor, probă pentru laboratoarele minților lor, și fiecare a început să numere firicelele de aur din eșantionul de față, au socotit caratele pietrelor prețioase, au filtrat restul de lumină spirituală din fiecare moleculă, apoi s-au ridicat în picioare, și au hotărât: trei premii pentru capitaliști și o cunună pentru urmașii celui care a scris Hora Unirei.
Apoi șoareci zburliți și puternic chițcăitori au năvălit spre tufișurile inundate de apă, unde broaștele dansau și cântau imne de baltă în cinstea participanților la spectacolul lor Batrachomyomahian.
Vasile SPIRIDON
Ascultarea muntelui
Muntele nu se mută din loc și, dacă nu vine la poet, trebuie să se ducă el la Munte. Ceea ce am și făcut alături de colegii de Turnir, într-o senină zi, însoțiți fiind de pescăruși, care mi s-au părut la un moment dat a fi chiar porumbei biblici. Escortați de aceștia, am admirat reflexele mării, care m-au îndemnat la reflecții despre tainele nemărginirii și despre comuniunea între cer și pământ. Chiar mi-a și fulgerat din senin prin gând fățarnica idee că aș putea fi martor la o logodnă de „înaltă profunzime“ între munte și mare. Dar pentru aceasta trebuie să taci odată cu Muntele: să fie o liniște atât a preajmei, care este deja așternută peste poalele lui, cât și una interioară. Grație „surdo-muțeniei“, nu mai asculți zvonurile lumii, te fereci lăuntric și abia atunci poți începe un dialog autentic cu sine – un fel de „județ al sărmanilor“ trup și suflet – ce nu are nimic asemănător simplului dialog lumesc.
Însă mă întrebam și dacă nu există riscul ca, după abandonarea vieții din saeculum, sufletul să nu fie cuprins de angoasa singurătăţii şi a unei pierderi, iar fiinţa să nu se mai regăsească în aspirația ei de mântuire. Desigur că aș fi vrut să fi debarcat, pentru a urca puțin la munte sau pe munte. Numai că o asemenea ascensiune se poate face doar după ce ești „chemat“ ca să „intri“ în Muntele Sfânt. Acolo nu se clintește nimic de veacuri; doar turiștii care încearcă să-l acosteze sunt mereu alții și mulți dintre ei, fiind prea gălăgioși, nu înțeleg că trebuie să fie în „ascultare“ smerită față de el. A merge la Muntele Athos nu înseamnă a face o plimbare de agrement și așa trebuie înțelese restricțiile impuse vizitatorilor obișnuiți, care vor să facă turism, fie el chiar ecumenic. Divinitatea se drămuiește aici doar în tăcere, nu și în zgomot, iar aceia dintre ei care se cred buricul pământului nu au cum să-i înțeleagă pe credincioșii care fac din ombilic lăcașul sufletului („omphalòpsychoi“).
Valeriu STANCU
O reușită
Turnirul poetic desfășurat în decorul de legendă al peninsulei Halkidiki, pe Muntele Athos, aproape de Dumnezeu și de locul de naștere a Stagiritului, a fost, cred, un adevărat privilegiu pentru competitori, jurați și organizatori deopotrivă. Cînd Logosul te răsfață, ești obligat să-i răspunzi pe măsură. Iar cei intrați „în luptă“ au dat cu adevărat tot ce aveau mai bun pe masa de lucru la momentul întrecerii, căci „armele“ trebuia să fie inedite (condiție sine qua non a participării). De aceea, consider că, mai ales din punct de vedere literar, turnirul a fost o reușită. Iar din punct de vedere uman, toți membrii „expediției“ au avut de cîștigat. În ce mă privește, am trăit un eveniment extraordinar, de emulație, de confruntare (cu sine și cu confrații) și chiar de autocunoaștere, eveniment care are toate șansele să rămînă unic în existența mea de creator. Făcînd parte din echipa ce a ieșit pe locul doi, deci nu s-a calificat pentru următoarea ediție, nu pot spune că nu m-a afectat înfrîngerea (ba mă tot întreb dacă nu cumva chiar eu am fost rotița slabă din angrenajul teamului ieșean), dar, cum „din frageda-mi pruncie“ am privit competițiile incluse în Jocurile Olimpice, mi-am însușit și eu principiul enunțat de fondatorul formei moderne a acestora, francezul Pierre de Coubertin: „l’important dans ces concours, c’est moins d’y gagner, que d’y prendre part“. El poate chiar a crezut în ceea ce spunea. Eu, nu! Am găsit totuși prin cotloanele sufletului o fărîmă de fairplay, ca să-i felicit pe învingători, ceea ce fac și acum, cu sinceritate. Pentru mine, turnirul a însemnat (re)descoperirea unor poeți valoroși și a unor prieteni buni. Îmi felicit și coechipierii, le doresc multe succese învingătorilor și la edițiile viitoare și mă bucură faptul că această „Cunună de lauri de la Muntele Athos“, ajunsă la cea de a XI-a ediție, s-a dovedit deja una din cele mai inspirate și mai roditoare inițiative ale USR din ultimii ani!
Cosmin Andrei TUDOR
La acest turnir nimeni nu a căzut din șa
La auzul primelor versuri am uitat de drumul lung și obositor cu autocarul și m-am simțit ca la un simplu recital, nicidecum la un concurs. Poate doar emoțiile care m-au năpădit când mi-a venit rândul să-mi citesc poezia mi-au adus aminte că sunt la un concurs și sunt în fața unui juriu. A fost o adevărată surpriză să îmi aud numele strigat a doua și a treia zi a concursului, când am deschis recitalurile. Uluitor a fost să-mi aud numele la festivitatea de premiere.
Croaziera în jurul Muntelui Athos cu vaporul acompaniat de pescăruși la dus și la întoarcere de un delfin m-a purtat mai aproape de cele sfinte decât a făcut-o vaporul în sine care a păstrat cu rigoare distanța de 500 de metri față de țărm. Serile au fost dedicate schimbului de cuvinte, dialogul fiindu-ne încurajat de paharele cu tequila sunrise.
În final, pot spune că la acest turnir nimeni nu a căzut din șa. Cumva, toți am învins și toți am fost învinși. Nu ne-am dat unul altuia armurile și caii, dar ne-am dat poezia. Iar apropierea de muntele Athos parcă a dat o altă alură poeziei noastre.