Jacques Attali este un intelectual francez deosebit de bine cotat atât în țara lui, cât și în întreaga Europă. La un an după ce lucrarea sa Istoriile mass-mediei a apărut în Franța, a fost tradusă și la Editura Polirom din Iași.
Attali nu se ocupă numai de presa propriu-zisă, axată pe tipar, ci și de radio, televiziune, rețele de socializare. Nicolae Iorga a impus o definiție prin care un fapt sau un fenomen nu poate fi considerat istoric decât dacă nu mai atinge sub nicio formă prezentul. Ultimele trei elemente pomenite aparțin comunicării în masă, dar nu sunt presă propriu-zisă și nu pot fi deocamdată tratate istoric. Tot potrivit lui Jacques Attali, televiziunea devine o realitate, mai ales în Statele Unite, începând din anul 1945. Este incontestabil că elementele de media vizuală și digitală coexistă de câteva decenii cu presa scrisă, și aici e locul să cităm un alt intelectual francez proeminent, Régis Debray, care într-un eseu din anul 1978 formulează această constatare, inclusă în volumul lui Jean Sévillia Terorismul intelectual, apărut în 2007 la Editura Humanitas. Autorul distinge trei faze în istoria puterii intelectuale: „De la 1880 la 1920 – epoca universitară: somitățile științei ocupau o catedră la Sorbona. De la 1920 la 1960 – epoca editorială: tenorii presei scrise ghidau opinia publică. Din 1968, vorbim despre epoca mediatică: intelectualii trebuie să se impună într-o civilizație trecută de la scris la imagine.“
O să mă opresc în lectura cărții lui Jacques Attali exclusiv la presa tipărită, repetând că aceasta a fost indisolubil legată de tipar și de răspândirea lui. Cuvântul stampa, cum arată și Attali, este propriu formulării scrise. Presa se răspândește odată cu tiparul, însă există și niște forme de „avangardă“, care au ca mijloc de exprimare scrisul de mână și hârtia. Ele apar inițial la Veneția și sunt opera negustorilor, care comunică într-un soi de buletine noutățile cele mai importante. Autorii acestora se numesc novellanti, iar buletinele lor poartă denumirea de avvisi. Și tot la Veneția, așa cum se știe de altfel, apare și noțiunea de gazetă, sinonimă cu o monedă denumită gazetta, cu valoarea de doi soldi, care ulterior va desemna suma pentru cumpărarea unuia dintre primele ziare. Italia continuă în această perioadă să fie prodigioasă și în materie de ziaristică tipărită, astfel încât în anul 1671 apare în lagună o revistă literară, „Giornale Veneto de letterati“.
Genul acelor avvisi menționate de Attali ajungea în secolul al XVII-lea și în Țările Române. Unul dintre acestea purta numele de „Foletul Novel“ (denumire sugerând ideea de știri noi, de noutăți). Istoricul Emil Vârtosu a consacrat, cu decenii în urmă, un studiu asupra prezenței la curtea lui Constantin Brâncoveanu a „Foletului Novel“, precum și a altor „publicații“ de aceeași natură.
De pe urma invenției lui Gutenberg datând de la mijlocul secolului al XV-lea a beneficiat cel mai mult mesajul luteran al Reformei, respectiv ziarele care încep să se răspândească masiv în Europa secolelor al XVI-lea și XVII-lea. „Pentru Luther – arată Attali –, tiparul reprezenta «cel mai măreț și extraordinar act al harului dumnezeiesc prin care se răspândește influența Evangheliei». Prin intermediul lui, el poate să-și facă cunoscute ideile în toată Europa, înainte ca Biserica (Romano-Catolică, n.n.) să poată reacționa… Între anii 1517 și 1520 sunt tipărite și vândute peste 300.000 de exemplare din 30 de scrieri semnate de Luther, care cere să fie plătit. Primele drepturi de autor.“
Majoritatea orașelor mari care dispuneau de o tipografie (Strasbourg, Nürnberg, Basel…) susțineau Reforma. Nu e de mirare că mesajele protestante ajung la mijlocul secolului al XVI-lea în Transilvania și chiar în Moldova, care, vreme de doi ani, 1561-1563, are ca domn pe acel Eraclide, zis Despot Vodă, amestec de aventurier și umanist, grec convertit la protestantism.
Lectura cărții lui Jacques Attali arată prin date și episoade concrete legătura indisolubilă dintre presă și libertate, precum și conexiunea dintre presă și democrație. Încă din secolul al XVIII-lea, în Franța, unde presa este un fenomen cât se poate de prodigios, apare și cenzura, deopotrivă cu grija monarhilor din această țară de a pune în circulație ziare favorabile regalității. Raportul dramatic al presei cu Puterea apare în toată cruzimea sa îndeosebi în timpul Revoluției Franceze, mai ales în perioada pe bună dreptate numită „a Terorii“. Aparent, lucrurile arată foarte bine în septembrie 1789, când întâlnim prima femeie redactor-șef din lume, Louise de Kéralio, fiica unui cenzor regal, refugiată ulterior în Belgia, abandonând „Journal dÉtat et du citoyen“.
Dacă prima femeie din lume care a condus un periodic s-a salvat din calea Revoluției Franceze, alți colegi și contemporani ai săi au plătit cu viața misiunea de informare și de judecare a realității. Dintre numeroșii ziariști care vor sfârși – așa cum arată autorul – „în scurt timp pe eșafod sau asasinați“, se numără Brissot, La Rochefoucauld (evident altă persoană decât marele duce și cugetător), Danton, Marat, Durosoy, Robespierre, Hebert, Olympe de Gouges și Desmoulins.
Semnificativ este și acest grăitor pasaj legat de Revoluția Franceză din volumul lui Attali: „Pe 10 august, insurgenții se îndreaptă spre Tuileries. Redactorul-șef de la Gazette de Paris, Barnabé de Rosoy, care se oferise să fie ostatic în locul Regelui, este arestat. Cincisprezece zile mai târziu, devine primul ziarist ghilotinat. Pe 11 august, ziarele regaliste sau moderate sunt interzise; editorii/tipografii sunt arestați, iar sediile lor sunt puse la dispoziția ziarelor revoluționare. Pe 12 august, Comuna din Paris proclamă: «Presele, caracterele și instrumentele lor vor fi distribuite tipografilor patrioți». // Libertatea presei nu a durat decât doi ani.“ Ulterior, așa cum se arată în carte, după asasinarea altor ziariști, cenzura este de neînlăturat. Aproape concomitent, ziarul londonez „Time“ din 10 septembrie 1792 „îi denunță pe revoluționarii francezi: «animale pariziene», «cei mai sălbatici tirani cu patru labe care străbat deșerturile neexplorate ale Africii se ridică deasupra acestor animale pariziene cu două labe»“.
O consecință a terorii revoluționare este și sfârșitul lui Gracchus Babeuf, care după ce lansase „Le Tribun du peuple ou Le défenseur des droits de l’homme“, pe 27 mai 1797, se sinucide la tribunal, după pronunțarea condamnării la moarte. Un alt gazetar din epocă, François de Pange, care condamnase violența Revoluției în „Journal de Paris“, scapă în ultima clipă de ghilotină.
Incredibilă pare teama de ziare a lui Napoleon Bonaparte, despre care autorul scrie: „Împăratul era obsedat de presă și, chiar dacă aceasta era foarte controlată, tot nu avea încredere în ea; este știut prin intermediul memoriilor unuia dintre secretarii lui, baronul Fain, că parcurgea ziarele în fiecare dimineață și îi cerea bibliotecarului său particular, Ripault, să facă o analiză a tot ce ar fi putut «să influențeze spiritul public, mai ales privind religia, filosofia și opiniile politice»“.
Antologic este subcapitolul, nu mai lung de o pagină și jumătate, intitulat Presa sovietică, primul sistem mediatic totalitar modern. După ce autorul arată că orice membru al Partidului Comunist Sovietic trebuia să fie abonat la o revistă sau un ziar de partid, mai spune cu umor că „«Pravda» era difuzată pe ansamblul imensului teritoriu (sovietic, n.n.) în aceeași dimineață, ceea ce ziarele americane nu erau în stare să facă“.
Ca orice carte de reală valoare, demersul lui Jacques Attali este important atât prin tabloul aproape universal al presei scrise, cât și prin reflecțiile pe care le poate produce.