Vârcolacul și Clotilda
Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s aduse din afara terenului de tenis. Și chiar terenul însuși părea curbat în arc, cărămiziu și umed în spate de parc, cînd fu schimbată ultima minge. Pieri și cel ce strînge accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda masiva jucătoare Clotilda. Vîrîndu-și racheta-n pînză portocalie. ea era albă, impunătoare, și porni, ușor
sașie,
ușor obosită, legănînd un sac, zîmbitoare, cu pas leneș, spre terasa de
lîngă lac.
Iat-o fredonînd, așezată la masa nichelată. E liberă, calmă, iubeață, coctail imens are-n față, iar pe scaunul de vizavi, melancolic că se duce gingașa zi, în volte dulci, urmînd plan măiastru, execută contorsiuni lente un vîrcolac albastru. Are de-a lungul trupului din paftale și inele trei creste paralele și ochi ovali, colosali, năuciți de reverii, ca două lune sîngerii. Privesc trist la Clotilda care, nepăsătoare, se face că nu-l bagă-n seamă. Deși, mă rog, parcă tot naște un pic de teamă albastrul vîrcolac consumator și banal, în acest mic, dar faimos local de noapte, de petrecere, de nebunii, din nesfîrșitul parc cu arbori fumurii. Se tot lăsa o-ntunecime de vată cînd, fără voie parcă, dintr-o dată, masiva jucătoare întinde palma peste masă, iar firava labă veselă și sticloasă, albastră, a fiarei, într-o clipită se cuibărește acolo, fericită. Și cum scîncește animalul de bucurie, un vîrf ivind de limbă purpurie. Și rămîn amîndoi așa, ca și cum nici n-ar fi, cu capetele-ntoarse la yolele sidefii ce trec mirate-n mișcare centripetă pe apa tot mai violetă. Se-aud de departe – rumbă, tango,song –, orchestre calme, numai alămuri și gong.
(Din volumul Carte de vise, 1969