Răspundem cititorilor
Domnul Constantin Tudorache ne trimite următoarea epigramă foarte potrivită în contextul dezbaterilor pe tema proiectului de Lege a Învățământului:
În lumea noastră ideală,
Adeseori m-am întrebat:
De ce-ți mai trebuie azi școală,
Când poți să iei un doctorat?
E o bună întrebare!
Școala noastră cea de toate zilele
A început, mai devreme ca de obicei, anul școlar 2022-2023. Altfel „modulat“ decât cei anteriori. Împărțit, adică, în cinci module. Până acum am avut semestre, trimestre și, în anii 1950, pătrare. Anul era împărțit în două, trei sau patru perioade. Cuvântul folosit de actualul legislator nu se referă în niciunul din cele patru sensuri existente în DEX la timp: toate cele patru sensuri se referă la spațiu. Între altele, modulele înseamnă componente ale unei nave (maritime sau interspațiale) sau (în matematică) „numere pozitive egale cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex“. Până și pătrarele de pe vremea când eram eu elev aveau o oarecare legătură cu diviziunile anului școlar. Modulul ca a cincia parte dintr-un anumit timp este un nonsens. Dar să trecem. (Nu înainte de a semnala în paranteză dificultățile rezultate din fragmentarea exagerată a procesului de învățământ, pe care orice dascăl le cunoaște.) Însuși președintele României a remarcat că deschiderea cursurilor n-a fost suficient pregătită. Dar a fost vreodată? Termenele de renovare a localurilor au depășit de fiecare dată deschiderea anului școlar. Ceea ce a făcut ca în unele școli deschiderea cursurilor să fie amânată. Ca să nu mai vorbim de lucrări care nici n-au început. Deși numărul școlilor cu toalete în curte a scăzut față de anul trecut, a rămas încă de ordinul sutelor, ceea ce, mai ales după experiența pandemiei, reprezintă un pericol major pentru sănătatea copiilor. Costurile de întreținere uriașe au condus la închiderea temporară a unor unități de învățământ aflate în proces cu primăriile. Calificarea profesorilor nu mai atinge nici măcar nivelul din comunism. Manualele trecute din promoție în promoție, hărtănite, murdare, cu pagini lipsă, au devenit obișnuință, în condițiile prețurilor prohibitive din librărie și în imposibilitatea în care se află numeroase școli de a procura manuale gratuite. Și mai vorbim de un învățământ gratuit! În plus, abandonul școlar este în floare, câtă vreme statul s-a dovedit incapabil să ducă până la capăt recensământul și continuă să nu aibă decât o idee aproximativă de numărul real al copiilor care trebuie școlarizați la fiecare început de septembrie. Preocuparea ministerului este, în aceste condiții precare în care procesul de învățare se desfășoară, de a se juca cu vorbele, fără măcar să binevoiască a răsfoi un dicționar.
P.S. Am căutat trei manuale pentru clasa a II-a primară în câteva librării din București. Două librării nu primiseră niciunul dintre manuale. Într-o a treia, am găsit unul și în cea din urmă, alte două. Ce să mai vorbim de prețuri prohibitive când și a le cumpăra e o problemă. (N.M.)
Talmeș-balmeș
În nr. 315/2022 al revistei de la Galați „Porto Franco“, Magda Ursache publică un articol intitulat Oameni de apă, al cărui titlu îi este sugerat de un poem al lui Șerban Foarță: omul de apă este acela care „ia forma vasului în care e turnat“. Autoarea pleacă la drum cu cele mai bune intenții: de a denunța oportunismul politic sau ideologic al unora dintre confrații noștri întru literatură, dar și al autorităților de un soi sau altul care s-au perindat de-a lungul timpului pe la putere, mai cu seamă în anii postdecembriști. E vorba de foști ilegaliști care, imediat după 1944, au tăiat capul bustului lui Goga din Cișmigiu, și de useriști actuali, ca parlamentara de Iași Cosette Chichirău, care, după 1989, a solicitat înlăturarea bustului aceluiași, din Copou, sub cuvânt că pe sicriul poetului a fost inscripționată o zvastică. Partea proastă este că Magda Ursache își ilustrează ideea cu exemple culese, ca și cei pe care-i consideră oportuniști (bine măcar că păstrează sensul negativ al cuvântului, sinonim cu omul de apă, și nu pe acela pozitiv, curent de la o vreme), de unde apucă și fără discernământul cuvenit. Astfel amestecate, lucrurile alcătuiesc un talmeș-balmeș, cuvânt cu etimon necunoscut, dar cu sens limpede: „amestec confuz, îngrămădire dezordonată din care nu se mai poate înțelege sau alege nimic“ (DEX). Până la urmă intenția inițială, lăudabilă, a autoarei articolului își pierde orice relevanță, punând în același coș lucruri atât de diferite, încât nu mai pot fi distinse cele bune de cele rele, grâul de neghină, iar corectitudinea face casă bună cu political correctness. Prea multă ambiguitate strică.
Ce bine ar fi, dar…
Un număr cu lucruri de citit este acela de pe iulie-august 2002 al revistei „Actualitatea literară“ de la Lugoj. Cornel Ungureanu începe un serial intitulat Întâlniri cu Mircea Eliade. Deocamdată suntem în octombrie 1968, când autorul era profesor în Zăgujenii natali și totodată director de cămin cultural, șef de pompieri și vicepreședinte de consiliu popular, cum se numea primăria. Se ivește ocazia de a da un concurs pentru postul de director de teatru în Timișoara. Și de aici, numeroase peripeții amuzante. Radu Ciobanu comentează Itinerariile unei vieți. Apocalipsa după Cioran, cartea de acum mulți ani a lui Gabriel Liiceanu. Comentariul lui Constantin Cubleșan ne-a făcut poftă să citim Viața ca un dar, cartea de memorii a lui Ilie Rad (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022). Ni s-au părut interesante versurile Tatianei Ernuțeanu din volumul de debut de acum doi ani și de care aflăm din recenzia lui Romeo Aurelian Ilie. Poeta a publicat până acum în numeroase reviste, mai puțin (de ce?) în Rl. Andra Mihaela Niculescu îl readuce în atenție pe I. Peltz, autor odinioară binecunoscut îndeosebi pentru romanul Calea Văcărești din 1933. În rubrica Opiniile noastre, Nicolae Silade face următorul apel: Cititori din toate țările, uniți-vă! Ar fi bine dacă apelul s-ar adresa fie și numai cititorilor din România. Doar că e un pic prea optimist. Ideea este că dacă primul cititor al unei cărți „foarte, foarte bune“ (precizare importantă, cum vom vedea) n-ar sta locului și ar duce vorba în întreaga lume, n-ar fi nevoie de niciun marketing literar și de niciun agent, faima cărții fiind suficientă pentru a cuceri milioane de cititori. Autorul se întreabă retoric: „Păi, unde erau agenții literari pe vremea lui Homer? Era marketing literar pe vremea lui Shakespeare?“ Despre critici, autorul articolului nu suflă o vorbă. Să nu fi existat nici ei? Mai întâi, trebuie să spunem că, dacă n-ar fi existat criticii, cititorii nu aveau cum să știe că Iliada sau Hamlet sunt opere „foarte, foarte bune“. Părerea noastră este că, dacă nu se poate critică fără literatură, nu se poate nici literatură fără critică. Așa că, cineva trebuie să fi exercitat oficiul critic pentru ca pe Iliada sau pe Hamlet să fie lipită eticheta capodoperă. Nu e de ajuns ca primul cititor (și, mă rog, cum o fi ajuns cartea la el?) să „nu stea locului“ și să ducă vestea peste tot. Optimismul lui Nicolae Silade nu este chiar molipsitor. Zicem și noi: ar fi bine, dar…
Cum citim
Când am comentat ancheta din „L’Obs“ referitoare la motivele pentru care tinerii citesc alte cărți decât vârstnicii, nu mi-am amintit că o părere similară exprimase François Mauriac în Mémoires intérieurs, 1966. O și comentasem într-un articol. O memorie la fel de scurtă dovedesc și scriitorii care au răspuns la întrebările hebdomadarului francez. Ceea ce nu i-a împiedicat să „reia“ aproape mot à mot ce spusese Mauriac. Iată, în rezumat, spusele scriitorului francez: tinerii, afirma el, care au o întreagă viață înaintea lor, iubesc în ficțiune ceea ce n-au trăit, dar ar putea să trăiască; la bătrânețe, viața noastră încetează să mai semene cu o carte deschisă și, de aceea, preferăm ficțiunii – în care nu mai avem ce să proiectăm – acele opere, cum ar fi memoriile, care ne vorbesc despre autorii înșiși. (Nu știu dacă mi-a făcut rău sau bine descoperirea că scriitorii francezi sunt la fel de uituci în privința înaintașilor lor ca și scriitorii români.) (N.M.)