Festivalul din incinta Castelului Bran, inițiat de rafinatul jazzofil Sergiu Doru în 2013, își consolidează la finele fiecărei veri statutul referențial pe harta jazzului. Asta, în pofida vicisitudinilor globalizate, ce au împiedicat desfășurarea ediției din 2020. Pe de altă parte, asumându-și limitările spațiale (pe scenă încap cel mult 5-6 interpreți, iar în curtea interioară a castelului cam până la o sută de spectatori), organizatorii acordă o atenție specială calității programului. Mi-a făcut multă plăcere revederea cu entuziasta și eficienta echipă organizatorică, în care au strălucit conform cutumei doamna Lia Doru-Trandafir, lidera administației Castelului Bran, sagacele comper Paul Tutungiu, directorul de marketing Alex Prișcu, realizatorul video Eugen Oprina, doamnele Rozana Mihalache și Elena Graura, dinamicii Ștefan Faff și Adrian Sâncrăianu & colaboratorii lor.
Recitalul inaugural a aparținut tandemului cubanez Omar Sosa / pian, claviaturi electronice & Ernesto Rodríguez Guzmán (pe numele său de scenă, Ernesttico) – baterie, percuție. Cu fiecare nouă vizionare a spectacolelor acestui star de rangul întâi al jazzului actual, sesizez augmentarea orizonturilor semantice, rafinarea procedeelor stilistice, consolidarea personalității polimorfe a lui Sosa. Dar, pe de altă parte, și constanța cu care el se raportează la propriile-i rădăcini culturale, de factură afro-cubaneză, evidențiate inclusiv prin fragmente ritualice de tip santeria, incorporate în reprezentație. Postura sa scenică o amintește pe aceea a regretatului Joe Zawinul, notoriul precursor al jazzului postmodern. Asemenea aceluia, muzicianul cubanez e un inspirat coordonator de planuri sonore. Colaborarea sa cu mai junele compatriot Ernesttico dă optime rezultate: frazele melodice sunt adeseori fracturate, dar pot genera și acorduri pe deplin armonioase, în subtile contradansuri deversate spre formule ostinato specific caraibiene. Voci spectrale (prelucrate electronic) creează momente quasi-onirice. În timp ce Sosa abordează cele 88 de clape ale pianului primordialmente ca pe un instrument de percuție, bateristul tratează tobele cu o independență a membrelor amintind de tehnica specifică organiștilor. Dintr-o asemenea conjuncție rezultă un sunet plenar, surclasând limitările formulei de duo. Această afirmare a identității cubaneze prin jazz poate fi interpretată, implicit, și ca o pledoarie în favoarea latinității triumfătoare prin muzică.
Grație eforturilor impresariale ale lui Ciprian Moga, am putut urmări apoi cvartetul bolivian Carlos Fischer Band. Liderul trupei – ghitarist și compozitor – e un produs al faimoasei școli de jazz de la Berklee/Boston, cu studii adiacente la filiala din Argentina a aceluiași Colegiu. În dificilele condiții geografice ale capitalei La Paz (situată la aproape 4000 m altitudine), eforturile celor patru tineri interpreți de a aclimatiza jazzul sunt apreciabile. E îmbucurător că există asemenea grupuri și că au posibilitatea de a-și extinde turneele până în îndepărtata insulă de latinitate din Estul Europei. Versatul lider al trupei dispune de o susținere omogenă din partea pianistului Luis García, a basistului Raul Flores și a bateristului Eduardo Navarre, însă ordinea pieselor din program i-a dezavantajat pe toți patru: abia după interpretarea câtorva aranjamente înfeudate unor stereotipii revolute din panoplia jazz-rock, temele dinspre final au relevat adevăratul potențial al formației. Atunci am putut savura câteva solouri inteligente, „personalizate“, eliberate de constrângerile formale ale pieselor anterioare. Buna impresie finală îmi fu ulterior confirmată de albumul de muzici tradiționale Sonidos de Bolivia, în aranjamentele pianistului García, precum și de colaborarea acestuia (vizionabilă pe internet) cu excelentul bas-ghitarist brazilian Michael Pipoqiuinha și cu bateristul Navarre, la Bass Day Bolivia-2020.
Două grupuri au readus adieri de jazz norvegian pe scena de la Bran: Cvintetul trompetistului Mathias Eick propune narațiuni muzicale concepute în falduri ample, oglindind peisaje dintr-o țară unde comuniunea omului cu natura e o constantă indelebilă. Secvențele începute în tonalități melancolice pot atinge jubilații extatice, într-un permanent joc dintre interiorizare și expresie. Eick și-a demonstrat excepționalul control al frazării și intensităților trompetei, atât în plan fizic cât și emoțional. Atunci când curgerea melodică o cerea, nu ezita să intervină vocal, prin incantații pline de smerenie, atinse de o undă de speranță. În contextul aceleiași formații, pianistul Andreas Ulvo a consolidat echilibrul dintre caracterul imnic-înălțător și cel mundan al muzicii.
La rândul său, Helge Lien Trio își edifică piesele la modul quasi-epic, în structuri ample, ferm conturate, culminând în crescendo-uri domoale, dizolvate apoi în oaze de liniște. Liderul a studiat pianul la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo, devenind un discipol asumat al regretatului Mikhail Alperin – printre ale cărui credite se numără și descoperirea fenomenalului grup Trigon din Chișinău (ajuns acuma la 30 de ani de carieră). La fel precum în cazul Cvintetului Eick, se poate afirma că și trioul condus de Lien duce spre ultimele consecințe un demers rarisim în zilele noastre: recuperarea duioșiei pierdute.
Tânărul cvintet Henry Spencer & Juncture mi se pare reprezentativ pentru opțiunile idiosincratice ale scenei muzicale britanice din epoca post-Brexit. Avem de-a face cu explorări ale spațiilor intestițiale dintre jazz, muzicile improvizatorice și reevaluarea rolului componisticii contemporane. În fapt, deschiderea spre varii orizonturi stilistice e o caracteristică majoră a evoluțiilor din jazzul britanic al ultimelor două-trei decenii. Și în cazul trompetistului-compozitor Spencer, prevalează o atitudine de frondă față de clișeele jazzului standardizat, îndeosebi la nivel formal. Teme și variațiuni implicit raportate la grooves (făgașe armonice prestabilite) sunt eludate, sau chiar substituite, prin tranziții imprevizibile de la melodii abstracte la armoniile muzicii camerale, sau de la solouri delicate la frenetice improvizații colective. Spectrul stilistic amplificat – dinspre „imobilismul“ minimalist către un soi de neo-swing sofisticat – se manifestă prin permanente învăluiri/eschive/aluzii, în care fiecare dintre interpreți își revelează plenar talentul, fără însă a-și eclipsa partenerii.
În actualul său Trio, reputatul bando neonist italian Daniele Di Bonaventura colaborează cu Elias Nardi la oud și Ares Tavolazzi la ghitară bas. Conceptualmente, grupul își asumă o interpretare prin muzică a literei Ghimel, cea de-a treia din alfabetul fenician și cel ebraic. Aceasta ar corespunde cifrei 3 și noțiunilor de Rotație, Viață, Univers, Acțiune dinamică, Evoluție, Cercetare infinită. Ca atare, trioul italian își propune drept forțe motrice ale esteticii sale cercetarea și experimentarea continuă. Dar muzica în sine eludează orice constrângeri prestabilite, într-o curgere naturală, aerată, ce lasă sunetele să respire. Temele asumat meditative revelează melancolii imanente, situându-se la antipod față de viteza dezumanizantă a vieții actuale. O notă specială pentru compoziția finală, Tăcere în cer, aparținând experimentatului basist Ares Tavolazzi, membru activ al avangardismului italian din anii 1960-70.
Pe lângă tradiționalul recital de la Biserica Evanghelică din Râșnov, interpretat de această dată de trei dintre componenții formației lui Mathias Eick, am avut parte de încă o agreabilă surpriză: din inițiativa impresarei Rozana Mihalache, în două după-amiezi au avut loc primele „Concerte de jazz din Parcul Regal“. Pe scena pitorescului lac din curtea Castelului Bran au evoluat două trupe alcătuite din merituoșii tineri formați la Departamentul de Jazz al UNM București, condus de Mircea Tiberian. Juna vocalistă Corina Sîrghi, originară din zona de nord a Dobrogei, a reinterpretat din perspectivă jazzistică frumoase teme din folclor, precum și din repertoriul muzicii lejere autohtone a secolului trecut. Calitățile vocale ale protagonistei fură susținute con brio de către pianistul Cătălin Răducanu (cu contribuții proprii și la aranjamentele pieselor), bas-ghitarista Laura Benedek și bateristul Adrian Șerban. Al doilea grup, la fel de bine articulat muzicalmente, i-a reunit sub denumirea Polarities pe Ștefan Stoianovici/pian, Alexandru Marin/contrabas și Alex Badea/baterie. În acest caz, toate compozițiile îi aparțineau liderului Stoianovici, fiind interpretate cu claritate și coeziune rar întâlnite la muzicieni atât de tineri.
La fel ca anul trecut, apogeul prezentei ediții festivaliere l-a reprezentat recitalul supergrupului suedezo-norvegian Rymden. Bateristul Magnus Ostrom și contrabasistul Dan Berglund făcuseră parte din celebrul trio E.S.T., dezmembrat în 2008 din cauza tragicei dispariții a liderului său, pianistul Esbjorn Svensson. Din fericire, Bugge Wesseltoft – figură emblematică a jazzului norvegian din ultimele decenii – i-a convins pe cei doi supraviețuitori să-și unească forțele creative într-un efort comun. Recentul recital de la Bran atestă nivelul muzical de vârf universal atins de Rymden (traductibil prin „spațiu cosmic“). În fond, compozițiile în sine sunt ele însele mini-suite, multiple fațete ale unui vast spectru muzical. Un continuu joc între predeterminare și aleatoriu, ce-l evidențiază pe Wesseltoft ca pe un demn continuator al legatului moștenit de la marele său precursor Edvard Grieg. Însă o asemenea viziune quasi-orchestrală ar fi fost de neconceput fără contribuțiile la fel de impresionante ale confraților săi suedezi. Un element fundamental al acestei reușite constă în asimilarea organică a componentelor electronice – niciodată scăpate de sub control, admirabil subordonate expresivității pianului de concert. Wesseltoft evoluează cu agilitate între claviatura clasică și alte două… rude recente ale aceleia. În fapt, ascultătorii asistă la o reinventare a muzicii trioului cu fiecare piesă, pentru ca în cele din urmă să rămână cu înălțătoarea impresie a unei simfonii a timpului nostru, sfâșiat între tragic și sublim.