Sunt fapte reale care au aparența unor farse amuzante. Așa am auzit, recent, că profesorii Mircea Cărtărescu și Ion Bogdan Lefter au fost sărbătoriți cu ocazia… ieșirii la pensie. Adică tânărul Bogdan pe care abia l-am văzut căsătorindu-se cu adolescenta Simona e pensionar? Și junele subțire, care, aflat doar la a doua carte, tocmai devenise victima predilectă și inocentă a revistei „Săptămîna“, pe când preda la „generală“, cum Nică pleacă la Socola, în cunoscutul poem „Garofița“.
Până să mă dezmeticesc după așa vești potrivnice rațiunii, am aflat că e cazul să scriu un articol despre Eugen Suciu care ar trece în rândul „șaptezeciștilor“. De necrezut! De câte ori trec prin fața Cinematografului Miorița, uitând că îi zice Europa, îmi vine să intru și să o întreb pe casieră dacă domnul director Suciu este la birou.
Abia alaltăieri stăteam cu poetul Motanului la Gattopardo, împreună și cu Andrei Damian, sau coboram în Groapa de la Muzeu cu Dan Condeescu să respirăm niște fum proaspăt de la trabucul lui Eugen Suciu, că ăla din jur, pe care-l tăiai cu baioneta, se răcise. Și să-l ascultăm recitând versurile lui scurte din poemele la fel de scurte. Acolo toți pereții erau plini de poezii foarte frumoase și serioase. Numai pe ușa toaletei stătea scris nemuritorul distih: „Trece lebedele-n zare./ Când te uiți, ele dispare…“. Patronul îl tolera și pe acela. Nu a fost niciun moment vorba că vor trece ani și decenii, de prefixe impunătoare, cum ar fi 7.
Cât lucram la Teatrul Dramaturgilor, îmi aminteam zilnic de Eugen Suciu. Pentru că treceam pe lângă motanul lucrat în lemn de Mircia Du mitrescu. Între timp și motanul s-a turnat în bronz. Motanul din cuvinte al lui Suciu și cel din lemn al lui Mircia au mai mult decât nouă vieți, adică au patina veșniciei. El rămâne misterios și nocturn, prădător, monstru de lene și calinerie. Poetul zice: „pe mine nu mă inte re sează/ cine a inventat omul/ mă interesează/ cine a inventat motanul“. Pe noi, cititorii și privitorii, ne interesează cine a re-inventat motanul și aflăm deîndată: Eugen Suciu și Mircia Dumitrescu.
Majoritatea textelor lui Eugen Suciu sunt niște arte poetice, chiar și în Motanul este vorba despre ce este și cum trebuie să fie poezia. De ce scrie poetul ? Ca să își exorcizeze frica de scris. Și ca să trăiască departe de Bucuria anonimatului, titlul autoironic al primului volum semnat de Eugen Suciu. Iată versuri dintr-un poem foarte frumos în care autorul este mai explicit decât în altele: „Fără să scrii/ n-o să afli cine ești/ n-o să ai parte/ de o instalare domestică/…/întreaga viață/ moartea te-a obosit/ un cuvânt cu sensul/ atât de șubred/ dar plin de ecouri/…/ uneori/ în abaterile mai intime/ din oboseală/ se ițește câte un cuvânt/ cu noi înțelesuri/ un fleac irepetabil/ dar atât de înrudit/ cu frica de moarte/ cu frica de scris“.
La Eugen Suciu „frica“ de scris este scrupulul autorului care se teme de ce i-ar putea ieși din minte și din condei, este reprimarea pornirii necontrolate de a izvodi tropi în devălmășie și iraționalitate. Pentru el, mierea scrisului stă în atitudinea prudentă și rezervată, așa cum motanul stă în echilibru între firea sa suspicioasă și curiozitatea care, se știe, ucide pisica.
Aceasta este explicația pentru modul restrâns și adesea lapidar al poeziei lui Eugen Suciu și chiar în puținătatea volumelor sale. E totuși cel mai potrivit să le numesc într-un moment ce poate fi de bilanț. Debutul s-a produs în 1979 cu Bucuria anonimatului (reeditare în 2011), un volum cu multe texte puternice, deși de o forță inexplicită, ca ale lui Virgil Mazilescu: „Liniştea – iscoada nopţii/ dă raportul:// roua“, vorbele sunt simple, tonul e neutru și totuși textul, scurt, radiază, emană lirism. Ironia însăși se exprimă concis și e cu atât mai seminificativă: „mi-era atât de frig/ mi-am luat mâna/ i-am spus – tu /şi ne-am sărutat până la ziuă“. După mai mult de un deceniu de tăcere, poetul a revenit cu Cinema Union, în 1991, volum intruvabil azi, Au urmat, după încă un deceniu, Motanul (2011) şi apoi, în cadență mai accelerată Ţeasta (2013) și Frica (2017), ultimele două la Editura Tracus Arte, ultimele trei cu ilustrațiile lui Mircia Dumitrescu.
Poezia lui Eugen Suciu a fost caracterizată precis de Radu G. Țeposu, în volumul său binecunoscut despre generația 1980, drept „concisă, aforistică, sentențioasă“, „irigată în permanență de o inteligență lirică“, „de o luciditate îndeaproape controlată de reflecție“. Aceste caracteristici ale poeziei lui nu s-au modificat esențial în volumele ce au urmat debutului, chiar dacă textele au devenit mai întinse unul dintre ele, Motanul (negru pufos cu/ ochii verzi/ mustăţi de husar/ răsucite pe deget) acoperind, împreună cu traducerile sale în mai multe limbi, spațiul unui întreg volum. Motanul este o meditație despre tandrețe, realizată cu mijloacele absurdului și ironiei pentru a se putea distanța de orice ar părea dulceag și melancolic ori anacronic de romantic. Nu mai puțin, sentimentul se strecoară, printre coastele motanului, spre cititor: „îl sărutam pe coaste/ când îşi muta inima/ de pe stânga pe dreapta/ şi cu un grăunte din somnul/ lui învelea luminile/ din staţia de tramvai/ ca să nu-mi bată în ochi“.
Motanul Eustache face pereche cu cățeaua Frida, în casa și în sufletul poetului. Deși în Motanul, putem citi că Eustache o urăște pe Frida, ne îndoim de asta. Frida apare în poeme, chiar dacă numai în titlu, precum în cel intitulat O plimbare cu Frida, care nu are legătură directă cu aceasta, ci este numai un reușit poem despre libertate și călătorie. Deși textul, ca și multe altele, este voit vag și „nonfigurativ“, în el se poate identifica tema, se simte aerul proaspăt al unei eliberări. Pământul se micșorează „cât buricele degetelor“.
După Frica, Eugen Suciu a mai scris și publicat destule texte care țin de același tip de implicare poetică, într-o continuitate stilistică lesne de recunoscut ca marcă personală. Le-a prezentat la turnirurile de poezie organizate de Uniunea Scriitorilor cu mult succes, dobândind, în 2021, la Nessebar, Cununa de Lauri care-l răsplătește pe învingător (la acea ediție ex aequo cu Nicolae Prelipceanu).
Un poem publicat chiar în revista România literară, reia cu succes tema scrisului, a responsabilității în fața artei, a eșecului care pândește în siajul oricărei nave cu pânzele umflate de vântul izbânzilor. Acest text (E și puțin snobism în orișice eșec) apare infuzat de ironia și tonul în general sceptic al poeziei lui Suciu și cuprinde multe sintagme surprinzătoare și meditații profunde: „N-ai știut niciodată/ să devii adult/ gloria difuză/ ai înrămat-o/ ca și mândria nenorocită/ din inima spaimei/ eșecurile minuțioase/ pragmatic înrăit/ te-ai priceput la nasturi/ la strălucirea de mercur/ a coincidențelor/ și la cenușa ezitantă/ din urne/ ai calculat/ toate traiectoriile berzelor/ de pe miriști/ ai smuls cuvinte din pâine/ și ai crezut că scrisul/ îți va ține la iarnă de cald/ gândul ăsta/ te-a făcut să asuzi/ ca o prostituată în biserică/ te-ai mulțumit/ să umpli fisurile/ dintre smirnă și gravitație“.
În realitate, poetul Eugen Suciu știe că scrisul „poate ține la iarnă de cald“ și poezia nu e fără rost pe lume. Dincolo de scepticismul afișat, de aerul blazat și delăsarea declarată, el păstrează o încordare a inteligenței și o încredere firească pe care o dau în mod egal talentul și experiența în lupta cu sintagmele.
Poeții generației 1980 au avut, cei mai mulți dintre ei, puterea să convertească în reușită neșansa începutului într-un deceniu „tragic și grotesc“. Sub presiunea unui timp mereu mai nerăbdător, cei care au supraviețuit până în zilele de acum se clasicizează sub privirile noastre și au devenit sau vor deveni foarte curând „șaptezeciști“ în cărțile de identitate. Eugen Suciu este unul dintre ei, original dar și păstrând mărcile generale ale promoției sale, din prima linie valorică și în fața unor noi volume ce nu vor întârzia să apară. Nu mai sunt multe de adăugat în afara fireștilor urări : La Mulți Ani, Eugen Suciu!