Nunta de aur
Am cuprins anii între noi, i-am cuprins,
distanţele-s pline de scrum,
bărci obosite lângă focul aprins
zac în uitare acum.
Cad ramuri de tisă peste patul de nuntă
și mari reverii ne absorb
la masa târzie cu mireasa căruntă
plângând lângă mirele orb.
Își leapădă cerbii coarnele-ntinse,
păsări își poartă zborul prin ploi,
e-o albă tăcere pe văile ninse,
o albă tăcere coboară în noi.
În miezul întâmplărilor
Am să ies în aerul rece
să mă fac aer
aer să fiu
pe scări
pe lacuri
pe asfalturi
așa, de aer să umblu
în miezul întâmplărilor
pentru a naște cuvintele
unui vers
nerostit
pentru a da trup
celor tăcute
prea tăcute
răstăcute.
Cercuri aurii
S-a făcut lumină
vin fiii.
Am primenit aerul în tot ţinutul
vin fiii.
Am poruncit pomilor să rodească
am înmiresmat aerul
am înverzit gardurile
cu frunze mari de iederă
am adus în odăi jocuri și jucării
din preajma roţii soarelui
am pus căldură în toate braţele
Vin fiii.
Grădina așteaptă în poartă
cu cercurile aurii ale sfinţilor
după care vor alerga
să le prindă.
Să nu întârzii
Eu, aici,
într-un por de pe pleoapa planetei,
aproape de respiraţia arborilor
și de bioxidul de carbon al străzilor
printr-un telescop fantastic,
mă văd
pe niște străzi aberante,
urcându-mă într-un vehicul de lux
invitat de femeia care,
pe pulpele ei catifelate,
mă plimbă până dincolo de iad.
Las cuvintele de-acasă în urmă
ca să nu mă pierd,
și deodată se făcu că plutesc pe ocean
de pe un val pe altul
când, un pește uriaș mă înghite –
ce bine!
Fuge cu mine la umbra unei insule apropiate,
o insuliţă, o frunză plutitoare,
spinarea unei balene adormite,
și ca în vis se face că
peștele care m-a înghiţit e compatrioata mea
Paula.
Ea se grăbește să-mi dea vești de acasă:
totul e bine.
Apoi adormim fericiţi:
văd casa din Labirint,
copiii, celelalte, pe ceilalţi
care îmi cer să mă întorc
să nu întârzii cumva,
că trece mileniul.
Noapte peste tot
E carnea grea de lut și gând.
Vorbe și nevorbe, înscenări,
ochiul umbrei așteptând
orbit de veghe, renunţări.
E noapte peste tot, și-n zi,
e noapte înăuntru și-n afară,
e noapte adâncă în a fi
și noapte încă se mai cară.
Dincolo
Văd osul alb al timpului cum înserează.
Care din noi doi va trăi,
să-l uite pe celălalt
ca pe un vis de ceaţă…
Sângele meu nu te urmează.
Se stinge gândul,
inelele au ruginit,
acesta-i capătul unor rătăciri,
nu mai găsesc drumul pe care am venit,
cerul a dispărut din priviri.
În familie
Unii sunt schimbaţi
şi puşi deoparte
pentru a se învăţa minte.
Alţii nu au decât simple dureri de cap
care trec cu frecţii, pilule,
plimbări cu familia
şi discuţii cu familia:
dacă vrei mai mult decât poţi,
dacă vrei ce nu ţi se cuvine,
dacă ceri socoteală,
dacă ai gânduri ascunse,
dacă spui că te doare,
dacă nu vezi,
dacă vezi ce nu trebuie,
dacă nu vrei să ştii,
dacă vrei să ştii prea multe,
dacă nu te uiţi ce admiri,
dacă nu te înclini, nu saluţi
pe cel din dreapta
şi pe cel din stânga,
dacă nu respecţi
ierarhia,
dacă ţipi în familie…
Vezi că ţipi în familie?
Şi te mai întrebi
de ce.
Păsări străvezii
Ochii mei pleacă de-a lungul bulevardelor,
prin labirinturile metrourilor,
pe scările rulante,
ca să te vadă venind.
Sunt orb aici unde sunt,
pentru că ochii mei au plecat,
păsări străvezii, în întâmpinarea ta,
ca să te vadă cum vii.
În tot orașul te caută
pentru a te vedea cum vii.
Covoare albastre se fac,
plutitoare, calde,
ca să pășești venind.
Putem întârzia privindu-ne
Putem întârzia privindu-ne…
E un pustiu de mesteceni tăcut.
Mâinile își pot iubi exilul
alunecând ușor peste umeri.
E un pustiu de mesteceni tăcut,
se lasă trupul învins de cuvinte.
Putem întârzia privindu-ne…
Și aer albastru de rugi se aprinde.
Putem întârzia privindu-ne,
prin oboseala aceasta
putem întârzia.