De la cartografie la știința solului

Vasile Dan a debutat editorial în anul 1977, fiind, alături de Traian T. Coșovei și cu un an în urma lui Gabriel Chifu, cel mai „vechi“ debutant dintre optzeciști. La începutul anilor ’80, cînd debuta „valul“ optzecist al schimbării de paradigmă, Vasile Dan publicase patru volume, iar primul volum în libertate (Drumul cu ființe, 1990) era al șaptelea dintre cele 12 cîte numără opera sa lirică. Antologia O cartografie a invizibilului face parte din seria celor dedicate poeților laureați ai Premiului Național „Mihai Eminescu“, acordat anual la Botoșani și pe care scriitorul arădean l-a primit în 2020.

Transparența și fragilitatea sînt însușirile pe care Dan Cristea le remarcă și le pune în titlul prefeței sale la acest volum, iar Daniel Cristea-Enache, în postfața lui, definește lirica lui Vasile Dan ca o sinteză între echinoxism (cel șaptezecist) și postmodernism. Ambele caracterizări sînt exacte și ceea ce face originalitatea lui Vasile Dan este echilibrul între numeroase tendințe care s-au exprimat – uneori cu destulă încrîncenare exclusivistă și ton ridicat – în poezia și în manifestele literare ale ultimelor patru decenii.

Un scurt text introductiv al autorului ne asigură că fiecare dintre secțiuni, corespunzătoare volumelor, așezate în carte din prezent spre cele dintîi apariții, sînt cercuri de vîrste poetice ale aceluiași trunchi. Este de observat totuși că vîrstele maturității, poetul fiind azi aproape de pragul a trei sferturi de secol, au adăugat notelor juvenile nu numai pregnanță și rafinament, ceea ce este previzibil pentru cei mai mulți autori, ci și o îndrăzneală mai mare, un simț al aventurii lirice care de obicei caracterizează începuturile unui poet. Vasile Dan cel de acum riscă mai mult, propune mize mai mari și, chiar dacă rămîne în universul său, pe care și l-a conturat de la primele cărți, adoptă o anumită radicalitate precum și un text mai accentuat confesiv, mai personal.

Poemele se refereau la o persoană a doua sau a treia atunci cînd vorbeau despre Pielea poetului, titlul unui volum din anul 2000: Într-o fîntînă săpată în sus/ într-un nor de marmură/ privești (sic !) îndeung ca-n ochiul/ unui copil. Acum ele trec tot mai des și mai decis la persoana întîi: Nici în restul zilelor nu am vorbit./ Nici astăzi./ În mine dospește o poveste adevărată./ Nescrisă.

De fapt, povestea nu rămîne nescrisă chiar dacă poetul alege, foarte adesea, formula scrisului lapidar, evitarea narativității și, din cîte știu, dacă a scris eseuri și critică, nu a luptat nicicînd cu ispitele oferite de demonul prozei. Într-un chip eliptic contras în esențe, deseori apoftegmatic, Vasile Dan relatează totuși întîmplări semnificative dintr-o realitate pe care caută s-o descrie pentru a o înțelege în desfășurarea ei neobișnuită: Sub pămînt răsărise mai întîi soarele/ Dar nu ca un miez de foc/ ci ca o muzică/ pe care o vezi/…/ sau ca o mireasmă seducătoare. Toate simțurile percep stimulii care se adresează, în lumea banală, altor simțuri. Se află aici aceeași nevoie de echilibru. Ceea ce ar lovi sau ultragia vederea – Soarele nu se poate privi fix – este resimțit atenuat prin simțuri complementare. În știința solului este studiată ceea ce se numește „capacitatea de tamponare“ a acestuia. Adică o capacitate intrinsecă de a menține stabil pH-ul: cînd se toarnă acid, solul îndreaptă soluția către bazic și invers. Poezia lui Vasile Dan este o soluție-tampon pentru excesele Universului.

Precum am spus, poetul încearcă să surprindă esența fenomenelor și a faptelor în formule aforistice „definitive“, rotunde, esențializate. Unele sînt surprinzătoare și pline de o delectabilă ironie: Din rai n-ai unde să fugi/ China va fi peste tot. Curată premoniție! Sau: Te pipăi ca un orb textul său/ pe o piele de cenușă, O furtună ca de nisip/…/ pogorî încet peste el (peste ultimul poet, n. m.) / în potop. Potopul care „potopește“… lent are o pregnanță aparte.

Poezia lui Vasile Dan ne apare acum în sinteza ei oferită de cartografierea unui domeniu nevăzut, dar existent. Nu tot ce nu este aprehendabil prin simțuri se cheamă că nu există – de pildă, undele electromagnetice, emisia de ultrasunete sau, mai ales, Dumnezeu și îngerii lui. În această ipostază, ea conturează sau cartografiază, ca să adopt ideea poetului, relieful unei opere care se impune cu siguranță și se delimitează prin unicitatea ei. Vasile Dan își așază harta în cuiul de sus al literaturii contemporane.