Talibani, iacobini, bolşevici…

Dan Stanca: 

Ceea ce s-a întâmplat anul acesta în Afganistan reprezintă eșecul politicii de occidentalizare într-o lume pe care, din păcate, nu o cunoaștem deloc și care, la rândul ei, nu ne cunoaște. Am spus mai sus „occidentalizare“ deoarece democratizarea și toleranța tocmai asta înseamnă: aderarea la niște valori ale Occidentului, care ar trebui să fie axiomatice, dar pe care nu toată lumea le înțelege. Deci, nu e vorba neapărat să le accepte, ci măcar să le înțeleagă. Dar tocmai așa ceva nu are loc. În ultimă instanță, asistăm la conflictul dintre rațional și irațional. Din nefericire, de multe ori, iraționalul are câștig de cauză. În fața impetuozității sale raționalul se retrage învins, fapt dovedit cu prisosință în istoria modernă.

Elogiem, bunăoară, anul 1789, fiindcă atunci a avut loc Revoluția franceză, căderea Bastiliei etc. Dar uităm că acel an reprezintă instaurarea terorii în Europa. Cucerirea puterii de iacobini a fost, de fapt, un act talibanic, cu efecte pe termen lung, pe care, ironia soartei, le resimțim acum. Cu alte cuvinte, nimic nu e întâmplător în istorie și ceea ce la un moment dat a avut loc, se repercutează cu o forță de nestăvilit în viitorul care nu e în stare să-i facă față. Iacobinii au fost niște bolșevici „avant la lettre“, iar aceștia, la rândul lor, niște talibani. În numele acelei trinități laice „libertate, egalitate, fraternitate“, care înlocuia, de fapt, adevărata triadă „libertate, dreptate, caritate“, s-au comis crime inimaginabile, dacă ar fi doar să ne amintim despre înjosirea teribilă la care a fost supus Ludovic al XVII-lea, fiul înaintașului său și al Mariei Antoaneta. Europa modernă s-a clădit, de fapt, pe un morman de crime și fărădelegi și, astfel, trăiește în prezent ceea ce a făcut în trecut. Ne îngrozesc talibanii și teroriștii, de acord, dar pe de altă parte uităm că prin felul cum se poartă nu se deosebesc cu nimic de predecesorii lor care nu proveneau din lumea arabă și musulmană, ci erau, vai, creștini. Niște creștini, desigur, care-și refuzau tradiția, dar, fir-ar să fie, tot creștini se numeau. Europa are încrustat în ADN-ul ei numele lui Cristos, pe care oricât de mult ar vrea să și-l șteargă, nu are cum. Deci, ceea ce vedem acum nu este decât consecința unei logici inexpugnabile. Eșecul politicii euro-atlante are cauze profunde în a căror magmă coborâm cu multă teamă.

Talibanii afgani nu-s altceva decât urmașii iacobinilor francezi, ai bolșevicilor ruși și ai naziștilor nemți. Pe toți i-a însuflețit un irațional ucigător pentru oamenii de bună-credință. Sau e vorba despre confruntarea dintre „tare“ și „moale“, în care binele, din păcate, cedează. Așa a cedat diplomația franceză și britanică în toamna lui 1938 în fața tupeului lui Hitler. Așa a cedat partidul lui Kerenski în fața fanatismului leninist. Așa cedează un om cuminte în fața huliganului care-l scuipă în față și apoi râde în hohote de neputința celui jignit. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne mire nimic. Așa cum se spune, dacă ai semănat vânt culegi furtună, iar într-o vreme ca aceasta, în care catastrofele naturale ne asaltează, și evenimentele din Afganistan par că nu mai sunt conduse de oameni, ci aparțin unei dezlănțuiri necontrolate a naturii care și-a ieșit din țâțâni. Așa că eșecul americanilor ne poate înduioșa. Mi-aduc aminte de ce s-a întâmplat cu jumătate de veac în urmă, când, asemănător, s-au retras din Saigon și au lăsat tot Vietnamul pe mâna comuniștilor. Politica euro-atlantă e genială în măsura în care e și falimentară. Contrariile, incredibil, fac casă bună împreună. După părerea mea de diletant, o singură dată, după război, SUA s-au aflat la înălțimea misiunii lor. Aceasta, în cazul Coreei. Probabil, dacă ar fi cedat atunci, lumea ar fi fost roșie de la un capăt la altul. Nu doar întreaga Coree ar fi intrat pe mâna talibanilor comuniști, dar și Japonia, și tot așa… De ce nu și Australia?

Căderea Afganistanului are, așadar, o valoare simbolică. Nouă ni se pare că suntem în siguranță și la un pahar facem comentarii de tot râsul. Desigur, avem libertatea caragialescă de-a ne da cu părerea, dar există și un astru morbid care ne hipnotizează și ne taie cheful de-a trăncăni. Talibanii lor, la o adică, pot fi talibanii noștri. România a văzut ce înseamnă să fie talibanizată. Tinerii naționaliști de la începutul secolului XX s-au unit pentru a se împotrivi pericolului taliban ce venea de la Răsărit. Ideea era una singură: să facem ceva, să nu ne lăsăm cotropiți. Consider că și acum primejdia există. Evident, e mult mai subtilă, e ca o deltă mlăștinoasă care te înșeală prin încetineala cu care apa curge, dar te înlănțuie fără speranță. Talibanii sunt acum și aici. Nu-i identificăm, dar ei nu așteaptă decât o simplă ocazie pentru a trece la acțiune.

Îmi revine în minte episodul teribil al avionului care zbura de la Atena la Vilnius și pe care autoritățile din Belarus l-au somat să aterizeze. Mi se pare un act de terorism de stat aproape fără precedent. Pentru a pune mâna pe acel tânăr de care acum nu se mai știe nimic, după cum nu se mai știe nici de Navalnîi, organele respective nu au mai ținut cont de nicio regulă, mai corect spus, s-au purtat ca niște talibani. Credem că noi suntem la adăpost de asemenea situații? Nici vorbă. Dacă Liviu Dragnea ajungea la putere și nu la Rahova, ar fi fost un al doilea Lukașenko. Nimic nu l-ar fi oprit să ne pună pumnul în gură și să scoată România de pe orbita și așa firavă pe care se rotește. De fapt, s-ar fi mândrit cu performanța de-a merge în răspăr. Ar fi avut susținători? Cu droaia. Toți care au cerut integrarea euro-atlantă ar fi scandat exact invers. Nu-mi fac iluzii. Ideea lui Fukuyama, cum că ideologiile au murit, că istoria, odată decedată, nu mai poate prezenta surprize, în sensul în care spunem că mortul de la groapă nu se mai întoarce, e greșită. Ba da, tovarăși, istoria, precum strigoii, revine. Nu batem acum apa în piuă în legătură cu o iminentă criză alimentară?