Un tip de critic

Fin degustător al creațiilor literare, Mircea Moț nu le abordează de regulă „din prima“, ci, posibil, după lecturi repetate, într-un spirit meditativ, întorcându-le pacient pe mai multe fețe, menționând nu o dată mai multe unghiuri de înțelegere. Tactica d-sale exegetică e diversă. Uneori ia în vizor „centrul“ spre a-i găsi componente, nuanțe, tangențe neluate în seamă până acum, alteori se aplică asupra elementelor „marginii“, căutând a stabili itinerariile acestora, uneori sinuoase, care le apropie de „centru“. Al doilea procedeu e mai frecvent. Nimic improvizat, totul bizuit pe o reflexivitate atentă, pe o disciplină „ardeleană“. Anevoie ar putea fi contrazis, combătut. O atare onestitate „gospodărească“ nu exclude tentația disociativă și asociativă, într-un cadru în care apar oportune referințe la autori deopotrivă autohtoni și străini. Fără grabă, Mircea Moț construiește imagini critice plauzibile grație solidității investigative, tinzând la limpezimile unui bilanț. Evantaiul numelor de care se ocupă se deschide cu larghețe, începând din secolul XIX și mergând până la contemporani, poeți, prozatori, critici laolaltă. Iată notificarea unei fibre antilirice discrete, însă nu mai puțin convingătoare, la I.L. Caragiale: „În general, personajele caragialiene se simt bine în spațiul exterior, al străzii, al berăriei și al cafenelei, (…) nu în interioarele care nu sunt niciodată căutate pentru a le asigura personajelor intimitatea, liniștea și protecția. Departe de a fi așadar un spațiu protector, interiorul domestic îi impune individului o inactivitate care-i pune sub semnul întrebării însăși condiția“. Nu e cumva un grad de comunicare organică a scriitorului cu personajele sale predilecte? Referitor la poezia lui Arghezi e susținută, dimpotrivă, „depășirea limitei pentru a dobândi condiția pură a spiritualității“, nu mai puțin decât în sensul credinței, precum o prelungire a tinereții pioase a poetului, universul acestuia „fiind recuperat ca o creație a divinității în ultimă instanță“. Altfel spus, o surprinzătoare „dematerializare“ a operei argheziene atât de copios nutrită de concretul metaforizat: „Arghezi nu descompune realul, chiar trivial fiind, el îl percepe ca pe o creație divină care trebuie sublimată prin scris și prin arta poetică. Floarea contează în această situație la autorul Florilor de mucigai ca echivalent pur și spiritual al materiei. La poetul Cuvintelor potrivite, floarea poate fi echivalentul mântuitului azur al poeziei barbiene, unde, după trecerea purificatoare prin oglindă, realul este mântuit de materialitatea sa“. Sadoveanu manifesta o oarecum similară tentativă de sustragere din real, printr-o stare incantatorie conținând o autarhie a verbului: „Poveștile de vânătoare din Țara de dincolo de negură contează mai puțin prin evenimentele propriu-zise. Ele, poveștile de vânătoare, rămân în primul rând rostire pură, incantație și act magic, prin care ucenicul este suspendat din realitatea modernă“. Acest „ucenic“ inactual se exprimă transportat: „Frumoase și interesante nu sunt întâmplările în sine, (…) ci cuvintele sunt totul“. Morometele lui Marin Preda apare fascinat de ochii albaștri ai unei mocance. În sprijin e introdusă o referință la Jean Chevalier și Alain Gheerbrant din cunoscutul lor Dicționar, consemnând „importanta semnificație metafizică“ a respectivei culori, care, față de celelalte, „este cea mai adâncă: privirea se rătăcește într-însa fără să întâlnească nici un obstacol și se rătăcește în profunzime, ca și cum culoarea ar încerca mereu să-i scape“, precum și una la pictorul Kandinsky, pentru care albastrul implică „o mișcare de îndepărtare a omului și o mișcare dirijată doar spre propriul său centru care, totuși, atrage omul către infinit și trezește în el dorința de puritate și sete de supranatural“. În legătură cu Ileana Mălăncioiu, apreciată drept „cea mai importantă poetă contemporană“, e relevată o ambiguitate a sintagmei „în afară“, cuprinzând în acolada sensului său atât spațiul vieții interioare, cât și cel al „lumii libere“, opusă regimului totalitar. O „șopârlă“? Foarte cu putință. „Există în Urcarea muntelui o tensiune ușor de sesizat între realitatea de afară – nu obligatoriu una socială, concret determinată – și o altă realitate, interioară, imaginară ca alternativă la universul cu care poetul nu mai are afinități. (…) În acest caz, «propria mea țară» se confundă cu universul protector al poeziei, în care, autoexilată pentru a-și păstra autenticitatea propriei condiții, poeta nu-și maschează totuși suferința cauzată de imposibilitatea apartenenței la cealaltă realitate.“ La Marta Petreu s-ar cuveni menționată așijderea aspirația spre spiritual, întrucât aceasta stabilește, cu propriile d-sale cuvinte, un „pact cu Puterile (al autorului): un pact care-i dă dreptul de a crea viața «eternă» și iluzorie a artei, dar îi pretinde, fără milă, să se abțină de la a-și trăi propria viață, îl deturnează de la viață; un pact care-l obligă să abdice de la «normalitatea» sa, mijlocie, caldă și umană“. Comentariul criticului: „Din perspectiva acestui pact cu Puterile, Marta Petreu depășește durerea și capriciile trupului, marcând, prin ziua cea fără de durere, un timp de grație, când spiritualul, deturnat semnificativ, își regăsește dreptul de a fi trăit, nu de trup, ci de propria revelație“. De reținut faptul că Mircea Moț pare a se regăsi emoțional în atari stări de elevație, poate ca un semnal al unei latențe creatoare sau ca o complementară manifestare a unui protest existențial propriu. Un impuls al evadării din atmosfera unei despiritualizări progresive. Profilul moral exemplar al criticului corespunde unor atari ipoteze. Putem avea aici în vedere o constantă rezervă față de agitația prezentului, o imunitate la oportunism, evitarea alinierii la o linie directoare sau alta a mediului ambiental. O intimitate cu sine însuși îi apare lui Mircea Moț suficientă.