Îi place tihna înserării, când lucrurile sunt așezate la locul lor. Tot ce poate face omul ca să lungească aceste clipe binecuvântate e să ajute lumina să mai întârzie.
– Aduceți un trunchi mare, spune Marcu, și proptiți-l bine, să facem un foc până la cer. Să fie în cinstea fratelui nostru rătăcitor.
Anghel nu știe dacă trebuie să se bucure sau să se simtă mustrat. Întoarcerea lui nu merită nicio jertfă, dar asta n-a apucat încă să i-o spună lui frate-său. Pentru ceilalți lucrurile sunt mult mai simple, o zi de sărbătoare nu strică în locul ăsta, unde singura deosebire o fac cerul și pământul, când se învrăjbesc sau se împacă, ori curgerea anotimpurilor.
S-au recunoscut numaidecât, îi știa de când era copil și-l învățau ce înseamnă răbdarea fără de care viața de cioban e doar o singurătate ursuză. Anghele! i-au zis ciobanii și l-au îmbrățișat pe rând. Petrule! i-a răspuns celui dintâi. Calanceo! celui de-al doilea. Și așa mai departe: Dobrincule, Zamane, Unchiașule! Pe urmă se oprește, pentru ceilalți doi intervine Marcu, bătându-i pe umăr, așa cum făcea tătăița pe vremuri.
– Ăsta e Afloroaei de la Vidra, are un nume cam lung, or fi avut o văduvă în familie și i-au dat numele după ea, cum se face la moldoveni, așa că și noi îi zicem, mai pe scurt, Florică.
Strănepotul văduvei încuviințează, diminutivul îl cam ia peste picior, e un zdrahon de bărbat plăvan, cu vârstele amestecate. Poartă, ca și ceilalți, cojoc din blană de oaie, mantalele le păstrează pentru octombrie, întotdeauna e frig prin munții ăștia, unde iarna se grăbește să vină și se lasă greu dusă, cojocul e fără mâneci, la statura lui pare mai degrabă un ilic.
– Ăstălalt e Loți, continuă Marcu, socotind că Florică a tăcut destul și încă o s-o mai facă. Dacă-l vezi așa roșu la față, să știi că nu-i doar de la mă-sa. Da’ n-ai ce-i face, îl îngăduim, știe românește numai când e beat. Așa-i, Loțico?
Obrajii ungurului sunt ca frecați cu roșcove, încât pistruii nici nu i s-ar vedea, dacă n-ar sclipi în sudoare. Așa-i, ar fi răspuns, dar, ca orice ungur, nu se mulțumește cu puțin:
– Dacă dai un țuic, spune cu aerul că în privința asta nu încape nicio negociere.
Ungurul e simpatic, chiar fără voia lui. Ceilalți râd:
Pătru, cu urechile ciulite care nu-i încap sub nicio căciulă și cu nasul atât de lung încât trebuie să fie atent să nu-i trântească vreunul ușa în nas. Ca să nu mai vorbim de părul sârmos adunat într-o creastă țeapănă pe care n-o încape nicio căciulă.
Calancea e atât de bâlbâit, încât ai două alegeri de probabilități egale, fie să nu înțelegi nimic, fie să înțelegi totul de mai multe ori, până te saturi. Când se scremea să reia cuvântul de unde-l lăsase, fața i se schimonosea ca și cum buzele subțiri și obrajii supți atârnau în cârlige de pescuit.
Dobrincu, îmbrăcat cu blugi și geacă de piele, pare mai degrabă un excursionist excentric venit la stână în căutarea plăcerilor agroturismului. Altminteri subțiratic, cu trăsături frumoase, cu degete lungi pe care și le trece când și când peste obraji, să se convingă că farmecul chipului i-a rămas la locul lui.
Zaman, încotoșmănat cu toate cojoacele Sfintei Vineri, suflându-și în palme, și strângându-se apoi cu brațele până peste umeri, ca și cum voia ca sângele să curgă în cerc și să-l încălzească tot și, cum asta nu era destul, juca mărunt pe loc, ca în obiceiurile cu măști.
Și Unchiașul, care râde mai tare ca toți, amestecând, hârâit, tusea cu zgura de tutun din plămâni și, de veselie, bate din palmele la fel de bătătorite și încrețite ca și obrajii.
Loți nu știe ce anume le-a stârnit râsul, dacă ar ști că așa rămâne mereu simpatic, ar stâlci-o pe românește dinadins, doar că, vrând să vorbească prost cu intenție, s-ar putea să nu-i iasă și, stâlcind stâlceala, să iasă o limbă română limpede și curată.
– Un ghițitur de țuic, repetă, ca să fie sigur că a fost înțeles.
– După ce facem focul, spune Marcu, arătând, în stivă, un trunchi netăiat.
Brațelor bărbătești nu le-a trebuit mult să potrivească schelele rugului, trunchiul de câțiva metri proptit cu buturugi și, ele, la rândul lor, împănate cu surcele.
– Stai să aduc niște motorină, să pornească focul, spune Pistrițu, dar, cu picioarele lui sleite, nu poate decât să-i facă semn lui Istrate, sprinten, ca orice trup cu mintea odihnită și lipsită de prejudecăți.
– Mai bine, spune Marcu, adu un maldăr de lână și îndeasă-l sub lemne.
– Lână, șefu? n-a auzit bine Pistrițu.
– E uscată, se aprinde ca iasca. Măcar așa să fie și ea bună la ceva.
Istrate, Florică și Dobrincu se întorc cu brațele pline de volute alb-cenușii, ușoare ca o spumă. Istrate toarnă, totuși, câteva fișicuri de motorină deasupra și se dă îndărăt să-l lase pe Unchiaș, maestrul dintotdeauna al focului, să arunce, după o scurtă rugăciune de iertare, chibrituri aprinse.
– U-hu! gâjâie, și toate tristețile bătrâneții i se aprind pe față.
Focul saltă numaidecât, limbile țâșnesc ca dintr-o colcăială de șerpi, se strecoară, despicate printre buturugile care, cu sevele desfăcute, încep să trosnească.
Anghel face semn spre Marcu să se tragă mai într-o parte, unde e întuneric. Își aprinde o țigară, întinde pachetul, dar frate-său îl îndepărtează cu dosul palmei.
– M-am lăsat în deșert, spune. Aerul era așa de fierbinte când îl trăgeai în piept, că simțeai că fumezi tot timpul.
Privesc la spectacolul focului și la bucuria nestăpânită pe care o stârnește printre bărbații care se zbânțuie în apropierea lui de parcă s-ar înlănțui în brațele unei femei.
– Să-ți spun, șoptește Anghel, deși nu-i aude, oricum, nimeni. Leule, eu nu m-am întors degeaba. Am venit să-l omor pe Paraschiv.
Marcu nu răspunde imediat, dar nu de mirarea celui care a auzit o grozăvie. Îl întreabă, tot în șoaptă, care nu e una dintre vocile mirării:
– Ai mai omorât vreodată pe cineva?
– Dar nici n-am urât așa mult pe cineva…
Anghel îl prinde de braț, parcă vrea să se convingă, în beznă, că vocea aia este chiar a fratelui lui. Marcu îi îndepărtează ușor mâna, de parcă o socotește deja vinovată.
– Nu e o povară ușor de dus, spune.
– Tu de unde știi? Ai omorât pe careva pe unde-ai fost?
– Eram militar, nu se pune. Întâi te aperi și abia pe urmă omori.
Anghel e nervos, își termină repede țigara.
– Auzi, Leule, eu n-am venit să te-ntreb dacă e bine ce fac, am venit să-ți zic ce-o să fac. Așa că degeaba încerci să mă sucești.
Marcu spune, de parcă nici nu l-ar fi auzit:
– Numai să nu-l lași să se uite la tine. De privirea aia nu mai scapi toată viața, nici dacă închizi ochii, mai ales atuncea.
– Ba să se uite, să-i văd fața aia pocită cum se schimonosește și mai tare când dă groaza-n el.
Marcu clatină din cap, nu-i place ce-aude.
– Cum te-ai gândit să faci?
– Mă duc peste el, intru prin spate, am dat o tură și m-am uitat. Stă singur în tot căsoiul, ajunge acasă mai mult beat. Pe strada aia din Schelă sunt numai case cu curți, habar n-are unul de altul.
– Știu unde e casa lui Paraschiv. Dar nu-i bine, ești prea furios. În treburi de-astea furia nu-i bună.
– Tu n-ai fi?
– Aș aștepta să-mi treacă. Tot ce-am făcut în viață din furie sau ură a fost greșit.
Anghel îl apucă iar de braț și-l scutură, de data asta Marcu nu se mai trage înapoi.
– Tu nu-nțelegi că altfel nu-mi trece? Mă gândesc la Măgduța mea, când stă cu ochii pironiți, când se scutură ca de lingoare, și când mă mai gândesc câte alte fete pot să pățească la fel, văd negru în fața ochilor. Și mai cred că tătăița ar fi făcut la fel ca mine, nu l-ar fi lăsat pe nemernicul ăla să mai apuce ziua de mâine.
– Unde ai văzut tu să te vindece un păcat în plus? Ascultă, Anghele, eu cred că tătăița ar fi citit mai întâi din Psaltire, așa cum făcea mereu când îl apucau smintelile. Și nu cred că te-ai gândit la toate. Paraschiv e o namilă de om, dacă n-o faci din prima, ăla ești. Și să zicem că reușești, or să te caute peste tot, ești furios și furia lasă urme al dracului de multe. Și dacă te prind, puțin o să le pese de răzbunarea ta.
– Dumnezeu o să mă ierte.
– Știi tu pe cine iartă și pe cine nu iartă Dumnezeu…
Marcu îi pune mâna pe după umeri, ca în locul lui tătăița.
– Așteaptă mai întâi să adoarmă băieții și pe urmă. Să nu te vadă că pleci în toiul nopții.
Se apropie de focul care deja dogorește.
– Calanceo, Dobrincule, spune el, ia vedeți că e o damigeană împletită și înfundată cu un cocean în colțul celarului. Să bem că s-a întors fratele nostru Anghel tocmai din Spania.
– De unde din Spania? se interesează Pistrițu, uitându-se la stele, de parcă pe-acolo ar ajunge în Spania.
– Din Figueras, zice Anghel, căutând o buturugă pe care să stea.
– Figueras, zice iarăși Pistrițu, cu tâlc, deși numele, ca oricare altul de departe, nu-i spune mare lucru. Și stai chiar în oraș? – Nu vrei să-l întrebi și pe ce stradă stă? sare Zaman. – Sunt mulți români acolo, spune Anghel. Avem și biserică. – Aveți și popă românesc? nu se lasă Pistrițu. – Popa Laurențiu, răspunde Anghel. Noi îi spunem Mugurel, așa îl chema înainte. – I-auzi, se întoarce Pistrițu către Istrate, au și popă. Istrate se bucură, deși el n-a prea fost dus la biserică – Aicea n-aveai popă? se interesează Zaman, atât de aproape de foc încât câte-o flacără îl linge pe obraz, ca o potaie. – Nu pentru popă m-am dus eu acolo. – Ba eu zic că nu strică, hârâie Unchiașul, care și le știa pe ale lui, că dacă nu te duci tu după popă, vine popa după tine și atunci e mai rău, ai pus-o. Calancea trage un șuierat năprasnic, e felul lui preferat de a se exprima, când fluieră sau șuieră nu se bâlbâie. Într-o lume a șuieraților și fluieraților ar fi un adevărat retor, acum este vestitorul damigenei pe care Dobrincu o ridică deasupra capului cu amândouă mâinile, ca pe un trofeu. Pătru apare din urmă, în poală îi zdrăngăne câteva ulcioare miniaturale de lut. Pătru trece prin dreptul fiecăruia, Calancea îi cotrobăie în poala cămeșoiului și scoate câte un păhăruț pe care Dobrincu îl umple cu băgare de seamă. Setea, stârnită și de dogoarea focului, nu li se potolește, așa că vin, pe rând, să mai ceară. – Ho, zice Dobrincu, n-a venit sfârșitul lumii. Mai ușor până vine mămăliga, că vă ia de cap. – Uăi, se minunează Florică, bună-i țuica asta da’ vezi că nu trebuie să bei pe burta goală? Care erai de rând la amestecat cu linguroiu-n ceaun? – Eu n-am fa-fa-fa…, încearcă, opintindu-se, Calancea. – Mai bine fluieră, se întoarce Marcu spre el. Din grotescă, figura strâmbă a lui Calancea se îndreaptă. Așa, cu buzele țuguiate, are chiar un farmec copilăresc. Explică despre sine, dintr-un tril și câteva glisande, ajutându-se de degete. – Are dreptate, îl ajută Zaman, fără să-și ia fața de la foc. El a fost de rând și ieri, și alaltăieri. Marcu alege din priviri. – Hai, Istrate, mergi și adă mămăliga. Și să întindă careva jăratec pentru grătar. Cel care face asta e întotdeauna Zaman. Ia bulgării de jar în palmele scorțoase și-i privește, unul câte unul, cu duioșie. După ce îi așază, bucurându-se de pâlpâirile lor, netezește jarul ca un așternut, atent să nu rămână nicio denivelare sau încrețitură. – Adu și cârnați, strigă Florică după Dobrincu, dacă-i bal, bal să fie. Focul se întețește, limbile i se preling pe trunchiul înalt care rezistă încă, înfipt în pământ, ca un uriaș atacat de haite de lupi roșii. Zaman, după nu se știe al câtelea păhăruț, începe să le vorbească bulgărilor de jăratic și să-i mângâie de parcă ar fi fost un cârd de pui îmbulzindu-se să-i ciugulească din palmă. După ce jăraticul îi răspunde cu piuituri luminoase, așază meșteșugit țiglele în care înfipsese bucăți de pastramă și cotlete de berbecuț unse cu slănină. Boabele de grăsime picurate pe jar sfârâie răspândind un miros îmbietor care înviorează pântecele amorțite de țuică. Dobrincu apare din întuneric, cu blidele și Istrate în urma lui, cu ceaunul de mămăligă. Fiecare își ia partea de bulț aburind și, pe măsură ce Zaman verifică țiglele, întorcându-le pe toate părțile, își primește și bucata de carne. – Mergea și un cep, tânjește Loți. – Du-te și ia-ți, se răstește Pătru. Vezi că funia de ceapă e atârnată de grindă în dosul teascului. Da’ fii atent, bozgoraș, să nu te spânzuri cu ea. Azi ne bucurăm c-a venit Anghel, o bucurie pe zi e destul. – Ai gura cam mare, se întoarce Marcu spre el. Lasă omul în pace. – Da’ ce i-am făcut, se rățoiește Pătru. I-am zis de bine. Istrate răstoarnă la fiecare câte un linguroi. Zaman își ia porția cu mâinile înmănușate, o adulmecă, dar o așază alături, reîntorcându-se la țiglele lui. Suflă în jar, respirația îi e albăstruie, de parcă ar sufla într-o dimineață cu brumă, cărbunii se înviorează, fumul se colorează. – Șefu’, zice, aruncă-mi și mie baioneta aia a matale de la război, să tai pastrama bucăți. Să pară mai multă la hămesiții ăștia. Marcu meșterește la cingătoare. Lama scânteiază, face câteva rotocoale prin aer și se înfige la vreo zece centimetri de cizma lui Zaman care, în loc să se sperie, se hlizește cu gura până la urechi: – Aveai mulți prieteni, șefu’, pe-acolo pe unde-ai fost, dacă te-ai obișnuit să arunci așa… – Știam dinainte, spune Marcu, păstrându-și vocea calmă, tărăgănată. Dacă nu te duceai învățat gata, nu mai aveai timp să înveți. Ceilalți par încurcați, se reîntorc cu nasul în blide. Undeva scapără un chibrit urmat de o furnicătură de lumină. Anghel tocmai și-a aprins o țigară. Pistrițu întreabă, peste umbrele focului: – Mai bine spune-ne tu, Anghele, ce-i pe-acolo, pe la tine? Aleargă câinii cu covrigi în coadă, cum umblă vorba? – Aleargă, răspunde Anghel, după ce mucul țigării, îmboldit de un bobârnac, face în întuneric un zbor de licurici. Da’ cam repede, e greu să-i prinzi. – Adicătelea, cum? întreabă Pătru, cu tonul prostesc al lui Istrate, care ar fi întrebat și el, dar uite că i-o luase altul înainte. – Adicătelea… așa. Cum zicea tătăița: cine nu muncă, nu mâncă. Dacă ai ce, mănânci, dacă n-ai, poți să crăpi, nu-ți dă nimeni o bucată de pâine. – Nasol, zice Florică, mai ales că ar mai fi vrut să ceară o porție, dar, văzând cum molfăie Istrate cojile înguste răzuite de pe fundul ceaunului, se lasă păgubaș. Auzi, Anghele, da’ ciobani mai sunt pe-acolo? – Unde nu sunt ciobani? răspunde Pistrițu, cu ochii în gol. – La Vatican nu sunt, intervine Dobrincu. La papa de la Roma. Unchiașu, rupt de șale, se prelinge pe lângă buturugă și se întinde cu fața în sus, tânjind: – Nicăieri nu-i mai bine să fii cioban ca aici, la noi. Dracu’, să fii cioban și să emigrezi în Spania, să te faci tot cioban, să mâi oile lor. Și fără Miorița… Nu e chiar așa, căci: – O dată pe an, spune Anghel, turmele trec prin Madrid, pe bulevarde. Ăia se uită la ele cum se bulucesc, cu tălăngile atârnate de gât. Ciobanii se îmbracă frumos, mână oile, mai și cântă și dansează. – Mi-ar plăcea să fiu cioban în Spania în ziua aia, visează Dobrincu. Numai în ziua aia. Să se uite spanioloaicele din Madrid la mine ca la un toreador. – Să știi, zice și Pătru, oarecum ciudos, chiar așa or să se uite. Or să bată din palme și-or să cânte: Nea Dobrincu, nea Dobrincu, tunde oaia și berbecu, și berbecu-așa-i zicea: nu mai tunde oaia mea… Râde ascuțit, metalic. – Tot ți-o iei până la urmă, profețește cu un calm de rău augur Dobrincu. Pistrițu șterge cu mâna blidul și-și trece limba peste unsoarea de pe deget: – Hai mai bine să ne veselim. Calanceo, fă-te-ncoa! Bâlbâitul se apropie, ștergându-și palmele de turul pantalonilor: – Ce-ce-ce sssă… încearcă din răsputeri, dar nu-i reușește decât o grimasă de spaima copiilor. – Treci pe canalul doi, îl ajută Pistrițu. Calancea slobozește câteva triluri, din care se disting intonațiile, semnul de mirare și apoi semnul de întrebare, silaba accentuată, cu o terță mai sus. – Cum ce vreau? se miră Pistrițu. Nu vezi că pe ăștia i-a apucat amocul? Cântă-ne ceva! Florică vine din spate și-i pune mâna pe umăr: – Cântă Balada lui Avram Iancu, aia cu Vidra de sus. Să se bucure și Loți. Calancea trage aerul cu nădejde, pieptul i se umflă ca burduful unui cimpoi, apoi începe să fluiere. Înaintea refrenului ridică arătătorul precum bagheta unui dirijor. Ceilalți sar ca arși și țopăie, zbierând cât să se acopere unii pe alții: Sus, sus, sus, la munte sus! Sus, sus, sus, române, sus! C-acolo-i și Iancu dus, la Vidra de Sus! Calancea strânge între degete refrenul și odată cu asta glasurile amuțesc, apoi atacă strofa a doua. Când să ajungă iar la refren, Dobrincu îl înșfacă de guler pe Loți și-l saltă: – Hai, române, cântă! îl îndeamnă și ghiontul îl face pe Loți să schițeze un zâmbet stânjenit. După al doilea ghiont, însă, se înviorează brusc: – Sus, sus, sus, române, sus! cântă și el, mai degrabă bolborosește, lălăind doar din vocale cam așa, uuuuuuoăuuuu. În entuziasmul general, îl apucă și pe el bucuria, contaminat, ca-n misterii, de extazul celorlalți. Privindu-l pe Loți cum țopăie la gândul că românii îl urmează pe Iancu în intenția de a-i snopi pe unguri, Florică are o explicație: – Uăi, da bună-i țuica asta… Apoteoza elanului revoluționar e sublimată de apoteoza focului. Măcinat de limbile ascuțite, trunchiul se prăvălește, aruncând către cer o trombă de scântei. În drum spre Vidra de Sus, dansatorii izbucnesc în urale. Singurul care în seara dulce de toamnă poartă căciulă e Zaman; își aruncă din toate puterile cușma până în cer și cum vede două în loc de una, la coborâre o prinde pe cea care nu e și, dumirindu-se, sare iepurește, în patru labe, s-o scuture, din jăratic, pe cea care e. Primul ostenește Unchiașu, apoi Pistrițu. Unul câte unul, combatanții armatei lui Avram Iancu se întind, unii cu mâinile sub cap, alții rezemați de buturugi, ca de pernele unei sofale. Calancea își sfârșește cântecul într-un fel de sâsâit, ca și cum pieptul i se desumflă, înțepat cu acul. – Că veni vorba, zice Zaman care își trage sub cap cușma mirosind a pârleală, poate ne povestești, Dobrincule, una de-a ta, de corason. – V-am zis-o pe aia cu fata pe care-am întâlnit-o în autobuz? întreabă, visător, Dobrincu. – Care, aia care s-a luat după tine când ai coborât în stație? se interesează Pătru, într-o tentativă de conciliere. – Aia, da, oftează Dobrincu. – Și-a mers în spatele tău până acasă? – Să mor io dacă n-a fost așa. – Și după ce-ați făcut toate alea, s-a îmbrăcat și-a plecat, fără măcar să-ți zică cum o cheamă? – Parcă nici n-ar fi fost. – N-ai povestit-o p-asta, conchide Pătru. Hai, zi-o… Dar nu numai Pătru a rămas cu nostalgii adolescentine. Ceilalți visează, fiecare, la femeia care i-ar fi urmat oriunde, fără să fie nevoie să zică și cum o cheamă. – Măcar ți-a făcut tot tacâmul? se interesează Istrate, cu capul pe ceaunul întors și desenând, cu un ochi închis, precum pictorii care își calculează perspectiva, constelații cu coada linguroiului de lemn. – Nici nu-ți trece prin cap, răspunde Dobrincu, dar nu e sigur dacă vorbele astea fac parte din poveste sau sunt o ironie la adresa capului pustiu al lui Istrate. – Io cred că inventezi , spune și Pistrițu. Să nu fie de la singurătățile alea rușinoase când îți închipui orice… Dobrincu socotește că e de datoria lui să contraatace, răzbunător: – Auzi, nea Pistrițule, da’ matale ți se mai scoală? Pistrițu primește cu seninătate întrebarea și chicotelile care îi urmează. – Știi cum e, băiete? Mai întâi te lasă genunchii.. Lui Dobrincu parcă îi pare rău de ce-a spus. – Știi ce zicea tata? Zicea așa: nu-mi pare rău că-mbătrânesc, da-mi pare rău că mereu apar altele noi… Și mai zicea tata… – Să-l fut pe tac-tu! se aude din colțul prispei vocea morocănos-somnoroasă a lui Loți. – Ia te uită, a înviat bozgorelul! râde Istrate. – Cum pe tac-su? plusează Pătru. Poate pe maică-sa… – Să-l fut și pe el! vine cu promptitudine răspunsul și la fel de prompt se risipește într-un somn adânc și protector, căci Pistrițu îl ține pe Dobrincu de braț să-l lase în legea lui de adormit. E o noapte caldă, fără nicio adiere, focul abia mai pâlpâie, lucirile lui se oglindesc pe cer, unde o mână nevăzută vântură jăratecul de stele, să nu mocnească. – Să-i trezesc, să se ducă înăuntru ca oamenii? întreabă Pistrițu, cu o lene nesfârșită în glas. – Lasă-i unde sunt, se aude Marcu, ca o voce a beznei. Și tu, Istrate, stinge focul, să nu cadă vreunul cu fața-n jar. Dansul focului, tot mai ghemuit, se preschimbă, sfârâind, într-un dans al aburilor. Vălătucii albi scot un miros de lapte afumat, ca de prunci cu buzele arse. Trece timp, cât Anghel își aprinde încă o țigară. Ocolesc rămășițele focului și se opresc pe aceeași buză a pajiștii, ca pe promontoriul unei mări calme. – Te-ai mai gândit? întreabă Marcu, în șoaptă. – De câteva luni mă tot gândesc. E degeaba, nu mai am la ce. – O să iei moartea lui asupra ta, insistă Marcu. Orice-ar fi, nu e ușor de dus. – Nimic nu mai e ușor, Leule. Mai bine să car în spate, decât să văd înaintea ochilor. – Am zis că e bine să te mai întreb o dată, spune Marcu și-l ia pe după umeri, ca și cum ar vrea să-l ajute să-și care povara. Du-te acuma, cât nu se trezesc băieții. Ia-o pe drum. Pe scurtături noaptea poți să te-ncurci și, dacă te rătăcești, până ajungi se face dimineață. Dacă mergi întins, în două ore ești la Schelă. Ai timp să te și întorci. Pe ăștia, după atâta țuică, nici lătratul câinilor nu-i mai scoală. Se îmbrățișează strâns, se desfac. Marcu îl îmbrățișează din nou. – Și pentru tătăița, spune.
(Fragment din nuvela „Vâscul“, din volumul gata să iasă la lumină „Povestiri despre oameni obișnuiți“)