Petomanul, viața și opera

În anii 1980, într-una din vizitele mele la Iași, la o întîlnire cu fabulosul Luca Pițu, am avut privilegiul de a vedea o carte rară, zicea el, scoasă din traista sa de cărturar: Le Pétomane, sa vie, son oeuvre. Ceea ce, tălmăcit mai ales pentru nefrancofoni, înseamnă, pur și simplu, Bășinosul, viața și opera, pardon de expresie. O carte dedicată unui straniu artist francez de cabaret a cărui operă era alcătuită, pardon de expresie, din nou, din bășini trase pe scenă. Am răsfoit-o, am văzut cîteva poze și apoi aproape că am uitat-o.

Nu aveam cum să știu că, peste ani de zile, voi locui exact la jumătatea distanței dintre locul nașterii Petomanului și locul în care și-a dat obștescul sfîrșit, adică între Marsilia și Toulon. Pe numele său de civil Joseph Pujol, acest artist aparte s-a născut în 1857, într-o familie de origine catalană, modestă, cu tatăl tăietor de piatră. La vîrsta de opt ani (după unii, nouă ani), făcînd baie în Mediterana (poate chiar în locul numit Plage des Catalans), ținîndu-și respirația, a simțit cum i se umple burta de apă. Nu pe gură, că doar își ținea respirația. Odată ieșit afară , a constatat că iese multă apă din trup, evident, pe acolo pe unde intrase. Așa și-a descoperit „talentul” care avea să-i schimbe viața: putea trage aer în stomac, pe partea cealaltă, și, apoi, să-l elimine, pe diverse tonuri și intensități, în diverse secvențe sonore.

Odată ajuns în armată, în dormitor, le-a demonstrat colegilor talentul ascuns. Nu e greu să ne imaginăm cum s-au tăvălit de rîs primii săi spectatori, care i-au și dat numele de scenă. După stagiul militar, Joseph Pujol a început o serie de reprezentații plătite, prin cafenele și braserii. Nemulțumindu-se numai cu aerul, și-a creat niște izmene speciale, cu o gaură la locul cuvenit, aspirînd apă și expulzînd-o patru cinci metri, spre amuzamentul mușteriilor. Cu toate acestea, cu toată ușurința cu care cîștiga bani contra pîrțuri, tînărul marsiliez s-a calificat ca brutar și s-a stabilit într-o suburbie a orașului Toulon, unde s-a și căsătorit. În timpul liber cînta, pentru că era un artist total: avea și o voce foarte plăcută.

Poate plictiseala muncii de brutar, poate nostalgia succesului, poate amîndouă l-au împins pe Pujol să revină la talentul cu care a fost hărăzit. Și-a pus la punct un număr de spectacol, a închiriat o sală și succesul a sosit imediat. Solicitările au venit din toate părțile, neobișnuitul artist a dat spectacole la Bordeaux, la Marsilia. După care s-a decis să-și încerce norocul și la Paris, unde a dat peste un impresar și peste patronul de la Moulin Rouge, un cabaret abia deschis.

Reprezentațiile au avut un succes nebun, lumea se sufoca de rîs. Repertoriul nu mai era alcătuit doar din banalele (mă rog) pîrțuri, ci și din imitații sau chiar din cîntece. Cu ajutorul unui tub de cauciuc legat la un fel de ocarină și, de partea cealaltă, la anus, Petomanul cînta O sole mio sau chiar Marseieza. Alt număr din program: lumînările stinse de la distanță. Apoi diversele tipuri de pîrțuri: ascuțite, fîsîite, timide, puternice, lichide, nervoase, în fine, de toate pentru toți, să nu rămînă nimeni pe dinafară.

Succesul a fost unul extraordinar, practic ce n-a văzut, n-a auzit și n-a mirosit Parisul! În privința mirosului, spectatorii chiar erau asigurați că nu au de ce să se teamă. Rîsetele spectatorilor erau atît de intense încît, la fiecare spectacol, era angajată o infirmieră care să acorde primul ajutor, mai ales doamnelor care se sufocau de rîs și nu mai puteau respira din cauza corsetelor. La un moment dat, Petomanul a devenit cel mai bine plătit artist francez, încasînd 20.000 de franci pe seară, de două ori mai mult decît contemporana sa, Sarah Bernhardt (pentru care Jean Cocteau a inventat termenul „monstru sacru”).

Despărțindu-se de Moulin Rouge din cauza unui diferend financiar, Petomanul s-a alăturat unei trupe de teatru ambulante, alături de care a făcut turnee în Franța, în Spania și în Africa de Nord. Trîntind ușa cabaretului parizian, Joseph Pujol a spus cu mîndrie (nu mă pot abține și citez): „Mă voi băși poate la un nivel mai jos, dar mai liber”. Ceea ce se va dovedi fals, pentru că a reușit să susțină spectacole în fața Prințului de Wales și a Regelui Leopold II al Belgiei și chiar în fața lui Freud.

Salvador Dali a spus despre Joseph Pujol că a fost cel mai mare artist al tuturor timpurilor, comparîndu-l cu pictorul Rafael. După 1900, Petomanul a încercat niște spectacole mai „light”, recitînd, cu gura, poezii scrise chiar de el, în timp ce, pe partea cealaltă, imita animale și sunete naturale ca fond sonor pentru momentul liric. Artist (sau, cum i-au spus englezii, fartist) cu adevărat complex! După Primul Război Mondial, Joseph Pujol s-a retras la Marsilia, revenind la dragostea de-a doua, bulangeria. Apoi s-a mutat din nou la Toulon, unde a deschis o biscuiterie. Facultatea de Medicină din Paris i-a oferit 25.000 pentru ca după moarte, să-și cedeze trupul cercetării științifice. A acceptat, dar după decesul său, familia a refuzat, astfel încît corpul Petomanului, neatins de bisturiul curiozității medicale, se află îngropat în cimitirul din La Valette-du-Var.

Ca repere bibliografice, în afara monografiei pe care am văzut-o la Luca Pițu, Le Pétomane. Sa vie, son oeuvre, de Jean Nohain et François Caradec, am reținut, pentru tensiunea din titlu, studiul semnat de Alison Moore, The Spectacular Anus of Joseph Pujol.

P.S. Pentru cinefilii interesați de subiect, există filmul italian Il petomane, făcut în 1983 de Pascale Festa Campanille, cu Ugo Tognazzi în rolul lui Joseph Pujol.