Spre surpriza multora, recentele alegeri din Republica Moldova au adus multe voturi partidului reprezentat sau girat de Maia Sandu, actuala Președintă. Va fi oare o oportunitate în direcția, dacă nu a unirii cu România, atunci a occidentalizării ireversibile? Cum vedeați în 1990 problema basarabeană? De ce credeți că, 30 de ani mai târziu, unirea cu România tot nu a fost realizată?
Îți voi răspunde în același timp la ambele întrebări, doar că în ordine inversă. Așadar, de ce unirea Basarabiei cu România n-a fost realizată nici până în prezent? Dintr-un motiv relativ simplu: s-a pornit cu stângul de către ambele părți. Mai exact, problema unirii a fost tratată la început, dincolo, ca și dincoace de Prut, într-o manieră emoțională. Evident, dorința de unire era cât se poate de sinceră în ambele țări. Am subliniat cuvântul: politicienii români, ca și oamenii obișnuiți, au părut să uite, în vâltoarea sentimentului patriotic, că e vorba de două state separate de o jumătate de secol, cu istorii diferite. Basarabia, cu o populație rusofonă numeroasă, ancora fosta provincie românească la Est, în vreme ce în România ancora fusese de mult aruncată la Vest. Erai copil și poate nu ții minte „podurile de flori“ întinse peste Prut în vremea aceea. Pe șoselele României puteai citi până deunăzi, pe marginile de beton din curbe, lozinca Basarabia e a noastră. De curând, cineva a completat-o pe aceea de pe D.N. care leagă Pitești de Râmnicu Vâlcea cu o referință la AUR, binecunoscutul partid naționalist care prelungește în prezent mentalitatea emoțională din anii 1990. Această mentalitate n-a avut și nu are nicio legătură cu realitatea social-politică din Basarabia. Ce vrei dovadă mai bună decât aceea că filiala AUR din Basarabia n-a luat la alegerile de anul acesta decât 0,49% din voturi. Basarabenii au arătat clar că și-au întors privirile spre Occident. Naționalismul de tip AUR nu le mai încălzește sufletele ca la începutul anilor 1990.
Politica statului român s-a schimbat și ea. PAC atrăsese atenția asupra faptului că încurajarea naționalismului românesc în statul de peste Prut pornește dintr-o apreciere greșită a situației locale: trei sferturi din intelectualitatea basarabeană era compusă din oameni de știință, ingineri, medici, care învățaseră de pe manuale sau tratate sovietice, și doar un sfert erau umaniști, scriitori, artiști, interesați de sfeștanii la statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău sau de candidaturi la Parlamentul României. De unde votul la președinția sau la parlamentul Republicii Moldova, câștigat mai mereu de comuniști. Am fost de două ori în Basarabia în anii 1990-2000, ca observator la alegeri sau cu ocazia unui seminar organizat de Partidul Social-Liberal al lui Oleg Serebrian, viitor ambasador în Franța. Am putut vedea cu ochii mei cum stau lucrurile. Chișinăul era cucerit de rusofoni, oameni de afaceri, mici și mari proprietari de restaurante și de magazine. La hotelul unde am stat, rusa era de rigoare. Clasa politică din România a învățat mult în ultima vreme din eșecurile basarabenilor pe calea întortocheată a democrației prooccidentale. Podurilor de flori de ieri li se preferă astăzi o politică realistă.
PAC a susținut acest punct de vedere chiar îninte ca România să adere la UE, și anume încurajarea Basarabiei să se pregătească, la rândul ei, pentru o eventuală aderare, ceea ce, când se va realiza, va conduce la ștergerea de facto, chiar dacă nu de jure, a frontierelor dintre cele două state, adică, practic, la o unire în spiritul realităților geopolitice actuale. Havel a acceptat „ruperea“ în două state, ceh și slovac, a Cehoslovaciei, care, odată cu aderarea ambelor la UE, a dus la dispariția frontierelor. Naționalismul idealist n-a unificat niciodată cu adevărat o națiune. Cunoașterea și acceptarea realității social-politice a fost mereu aceea care a jucat pe cartea corectă, câștigătoare. O știm de la Cuza din 1859 și de la Marea Unire din 1918. (Reprezentantul Ungariei, Contele Tisza, a pierdut la Trianon pe mâna orgoliului naționalist maghiar.) În istorie, emoțiile contează mai puțin decât realismul și sunt rezervate politicii ocazionale. Doar realismul știe să tragă învățăminte din lecțiile istoriei. Podurile cu flori se ofilesc în fiecare toamnă.