I
„Omul camusian a renunțat la orice idee de mântuire…“
Din DISCOBOLUL (numărul triplu de la sfârșitul anului 2021), am reținut antologia din versurile poeților prezenți la Gala poeziei Române Contemporane 2021 desfășurată la Alba Iulia, gru pajul de texte dedicate lui Al Cistelecan la 70 de ani și un eseu al lui Aurel Pantea despre literatura lui Albert Camus, din care cităm: „Teatrul lui Albert Camus nu poate fi gândit și interpretat decât prin antrenarea, în exegeză, a gândirii filozofice și teoretice a autorului. Camus este un promotor al conceptului absurdului în gândirea europeană. Omul camusian a renunțat la orice idee de mântuire, dincolo de limitele conștiinței sale. Pentru el transcendența este goală. În această idee se recunosc urmele gândirii nietzscheene. Acest om este, el însuși, ca și Kirilov al lui Dostoievski, ca și «ultimul om» despre care vorbește Zarathustra, un deicid. Pentru acest tip de om, lumea și destinul uman nu se mai întemeiază pe un sens. Ieșirea din orice tematism al mântuirii generează și manifestări extreme. În același timp, asumarea absurdității lumii, conferă măreție condiției umane, pusă sub semnul paradigmatic al lui Sisif. Așadar, condiția umană este pentru Camus fundamental tragică.“
„Chiar în acea vreme când leul românesc se lua la trântă cu marca germană…“
Revista LITERE, care apare la Târgoviște, conține în nu mărul dublu de la sfârșitul anului trecut mai multe articole critice care stârnesc in te resul: Prefacerea firii, însemnările lui Mihai Stan despre Alexandru Brătescu-Voinești, Satul românesc în rama literaturii de Alex Ștefănescu despre Kinderland de Liliana Corobca, cronica literară de Nicolae Oprea despre Maratonul învinșilor de Gabriel Chifu și Caragiale – naștere și moarte de Barbu Cio cu lescu, din care reproducem un scurt pasaj. „Dar, față de sentimentalul Vlahuță, Caragiale adoptase masca omului fără noroc, benefică autocompătimirii. Altfel, numai mărimea sumelor provenite din moștenirea Momuloaiei risipește teza omului fără noroc. Că, până a începe să intre în posesia averii Momuloaiei – partea sa – legată de un șir de procese, Caragiale a dus traiul cu adevărat strâmtorat al unui gazetar al vremii, că momentul îmbogățirii sale a venit cam în târziul vieții, și aceasta este adevărat. Așa cum nu se poate discuta asupra felului în care-și vede fiecare om viața din unghiul reușitei sau eșecului, în raportul dintre ceea ce-și propune un ins și ce izbutește, ceea ce crede despre sine și cum îl consideră ceilalți. Că iubea viața bună, confortul, că era un mare consumator și chiar un risipitor ar rezulta din sursele vremii, dacă nu din propria corespondență. Oricum, stabilirea la Berlin, chiar în acea vreme când leul românesc se lua la trântă cu marca germană, trebuie să fi fost costisitoare.“ (Cronicar)
II
„Ceea ce mă atrage este această memorie a apei…“
În numărul 3-4/ 2021 al elegantei reviste EX PONTO (redactor-șef Ovidiu Dunăreanu), o publicație literară care se concentrează, firesc, pe creația scriitorilor constănțeni, am remarcat editorialul intitulat Dobrogea, Dobogea, un foarte frumos text semnat de Angelo Mitchievici: „Dobrogea este un labirint, în partea sa de Deltă e în mișcare continuă, apele se retrag și revin, locuri secate devin umede, altele seacă, păsările se mișcă dintr-un loc în altul după apă. Cândva, cu milioane de ani în urmă, pe întreaga sa întindere s-a aflat Marea Thetis. Urmele se pot vedea pe tot cuprinsul Dobrogei. Într-adevăr, ceea ce mă atrage este această memorie a apei, strecurată printre calcare și mâluri, apărând și dispărând, răsărind prin fântâni. Spre Urluia, Canlia, Carvăn poți vedea vechile cișmele după model turcesc, unde apa proaspătă bolborosește, rece ca gheața în miezul de arșiță al verii. Prin preajmă se află canaralele, iar la Canaraua Fetei pereți de piatră se ridică în mijlocul unui fluviu de vegetație luxuriantă pe locul prin care a trecut se pare râul Marița. Același joc de apă care apare și dispare se află și aici, amintirea ei se înalță cu fiecare plantă din solul fertil de mâluri și sedimente. Precum râurile care au străbătut deșerturile, lacuri care au secat, peșteri care înfățișează pescari și înotători. La fel, la Păcuiul lui Soare, insula de lângă Ostrov, în anii cu arșiță mare când Dunărea scade foarte mult, se pot vedea ruinele vechii cetăți bizantine Vicina, care apoi sunt din nou înghițite de ape. Descântec de apă și piatră, de mâluri ancestrale și clocotind de viață, aceasta este Dobrogea pe care o iubesc.“
„O persoană foarte serioasă care se tratează mereu cu umor…“
În ARCA (nr. 4, 2021), am găsit cronici literare scrise de Cornel Ungureanu, Carmen Neamțu, Radu Ciobanu, Andrei Mocuța, Lucia Cuciureanu și Romulus Bucur. Tot aici citim un interviu cu Marcel Tolcea: „Nu cred că e nevoie de o marcare a vârstei mele. Sunt foarte sincer atunci când spun că nu sunt un scriitor important. Am lăsat demult deoparte uneltele poeziei și m-am dedicat altor preocupări intelectuale. E ciudat de făcut o caracterizare la vârsta de 65 de ani, fiindcă nu sunt diferit față de cel care am fost de pildă, la 58 de ani. Nici nu aș fi remarcat asta decât ca vârstă a pensionării, deci nu ar fi un motiv de mare bucurie. A devenit un prag simbolic pentru că în lumea universitară ne pensionăm la 65 de ani. Ca să ascult de îndemnul dv., mă consider un intelectual curios, ușor conservator (mă calcă pe toți nervii corectitudinea politică), un umorist rătăcit printre lucruri foarte serioase sau, poate, o persoană foarte serioasă care se tratează mereu cu umor. Și, când spun că nu sunt un scriitor important, aș vrea să mă refer nu la valoare, ci la faptul că nu am scris decât două cărți de poezie – Ochiul inimii și Bicicleta Van Gogh – și că, după 1989, nu m-am apropiat de poezie decât foarte rar.“
„Insulta a ajuns la mare cinste…“
Din RAMURI nr. 12/ 2021, semnalăm articolul Proasta creștere în creștere de Nicolae Prelipceanu: „Îmi amintesc cu oarecare nostalgie genericul sub care-și punea Octavian Paler, cândva, unele articole, «Polemici cordiale», subliniind astfel necesitatea urbanității pentru că simțea tendința spre cele violente, suburbane. Între timp, că a mai trecut câtva timp de atunci, de la polemicile cordiale ale lui Octavian Paler, insulta a ajuns la mare cinste (scuzați-mi alăturarea acestor două cuvinte, de fapt, de nealăturat). Violența limbajului e în creștere în zilele noastre pe la noi, mai ales pe rețelele de așa-zisă socializare. Aici să te ferească Dumnezeu să ai vreo părere care iese din rânduri, adică e altfel decât ceea ce practică practicanții de pe respectivele rețele, că te alegi cu niște «mnezei» și altele, chiar mai dure, de nu te vezi.(…) Cândva, repet un lucru pe care toată lumea îl știe, poate, deja, Umberto Eco a observat că Facebook-ul a deschis calea exprimării publice a oricui. Marele scriitor mai punea un calificativ după acest „oricui“, eu mă abțin, ca și Svejk, să-l citez. Lucruri care se spuneau la cârciumă sau prin medii închise văd acum lumina (?) internetului, mânjind chiar și pe cele mai onorabile persoane.“ (Cronicar)