Pe 4 martie România și-a reamintit tragedia cutremurului din 1977. A fost o ocazie pentru Nicolae Ceaușescu să „curețe“ în anii următori clădiri vechi și zone întregi din centrul Bucureștiului. A rămas oare înrădăcinată în mentalul nostru colectiv această imagine a unui conducător providențial, apt să ne salveze, să ne rezolve orice problemă, să ne ofere diferite lucruri? PAC, sub conducerea Dvs., s-a confruntat cu această mentalitate dominantă în anii 1990. Ion Iliescu și FSN erau atunci marii ei beneficiari. Când credeți că a început să se schimbe filozofia alegătorului român? Și ce factori au determinat schimbarea?
Nu cutremurul din 1977 a creat la noi mitul „conducătorului providențial“. Nici vorbă ca Nicolae Ceaușescu să fi fost privit în acea împrejurare ca salvatorul nației. Din contra, imaginea lui publică deja deteriorată a avut de suferit. Începând de la faptul că absența lui din țară a ținut pe loc măsurile urgente necesare. Primele măsuri au fost luate doar după revenirea șefului statului în țară. În plus, televiziunea (unica!), radioul (unicul!) și puțina presă scrisă s-au ilustrat a doua zi printr-o tăcere asurzitoare. Pretu tindeni în București, pe stră zile orașului, în auto buzele și celelalte mijloace de transport, care au circulat toată noaptea, oamenii scoși din case de frica repli cilor cutremurului au ascultat toată noaptea, la tranzistoare, fără să se ferească, Radio „Europa liberă“, singura care a difuzat știri despre tragedie. Circulația și informația trecuseră, pentru câteva zeci de ore, din mâna lui Ceaușescu în mâna unor oameni, șoferi de autobuz sau redactori ai unui radio care emitea de la două mii de kilometri pe unde scurte, prezenți la o datorie pe care n-o mai exercitaseră niciodată. Opinia publică era, în sfârșit, informată corect. Oamenii se puteau mișca după nevoie, ca să-și caute rudele sau apropiații în toate colțurile orașului. Ceaușescu dispăruse complet din mintea noastră. Reapariția lui tardivă a făcut țăndări ce mai rămăsese din imaginea lui publică. Buldozerele zdrobind fără alegere clădiri întregi, sub ruinele cărora se aflau cu siguranță vieți strivite, au sfârșit ceea ce cutremurul începuse. Zile la rând a domnit haosul. Mulți dintre noi au văzut în dezordinea acelor zile o mise-en-abyme a realității generale din România. Dacă 1971 a fost începutul sfârșitului speranțelor noastre din primul lustru ceaușist, 1977 a fost începutul sfârșitului mitului „epocii de aur“. Cât privește mitul „conducătorului providențial“, să ne gândim bine. A existat el cu adevărat în „epoca de aur“? Sau a fost fabricat propagandistic? Ceaușescu s-a bucurat, din când în când, de simpatia populară. Dar asta a fost tot. „Conducător iubit“ și restul n-aveau nicio legătură cu adevăratele noastre sentimente.
De altfel, acest mit nu e doar românesc. L-au cunoscut multe popoare, îndeosebi în vremuri vechi și, în toate cazurile, când inegalitatea socială, etnică, economică, religioasă sau morală, aducând odată cu ea sărăcia, era flagrantă și oamenii așteptau un Mesia care să-i salveze. Toate marile religii și-au avut originea în asemenea împrejurări. Deși susținea că nu urmărește puterea pământească, Iisus a fost văzut, mai întâi de adepții lui, apoi de populații întregi, diverse etnic, ca un „conducător providențial“. N-am crezut însă niciodată că cetățenii României ar fi văzut în el un astfel de conducător. Imediat după venirea la putere era prea devreme. La apusul regimului, era prea târziu. Mulți au trăit, măcar o vreme, într-o iluzie. Dictatura a fost însă atât de evidentă din capul locului, încât iluziile n-au reușit să dea naștere mitului „conducătorului provi den țial“. Cel puțin eu nu cred asta.
După 1989, mentalitatea populară nu de acest mit a rămas grevată, în sensul că o mână de vajnici nostalgici care merg an de an la mormântul lui Ceaușescu pe 26 ianuarie nu-l regretă pe „conducătorul providențial“, ci se gândesc exclusiv la avantajele pe care ei, cei câțiva, le-au avut în regimul trecut. Și, în definitiv, există măcar unul singur care să creadă că Iliescu ar putea juca acest rol? Deși la primele alegeri l-au votat 66% dintre cetățeni, Iliescu nu era succesorul legitim, ci uzurpatorul. Și mai apoi, Vadim: câțiva bătrânei care primiseră soldă de la Securitate, foști generali și colonei de mucava, beneficiari mărunți ai regimului n-aveau cum întreține mitul cu pricina, mai ales că Vadim însuși avea doar anvergura unui clovn politic și a unui retor („Tribunul“) de târguri de vechituri.
PAC s-a confruntat, evident, cu această mentalitate populară nostalgică. Am știut însă mereu că ea ascunde interese foarte precise. Vadim era un însetat de putere, care își elimina fără scrupule adversarii, reali sau imaginari, din propriul partid. Demagogia lui naționalistă a avut oarecare efect în deceniul al zecelea, cum are și astăzi (a se vedea AUR), în urechile nostalgicilor din noile generații. Gândește-te, dragă Daniel, la câți urmași direcți ai securiștilor de altădată se numără printre politicienii, primarii, miniștrii, șefii de instituții din noua nomenklatură.