În anul 2000, am stat vreo trei sau poate patru zile (și nopți) la un hotel de pe Unter den Linden, dincoace de Poarta Brandenburg, la Berlin. Rămas, se vedea, de pe vremea când zona sovietică era poreclită de Moscova și acceptată de restul lumii: Republica Democrată Germană. În hotel, totul era organizat după modelul occidental, recepționerii, cei trei care apăreau alternativ, vorbeau impecabil engleza și se purtau precum cei din Vest. Ai fi zis că nici unul nu era din fosta zonă sovietică de ocupație. Cineva mi-a șoptit, la un moment dat, că unul dintre cei trei e, totuși, neamț din zona de Est și m-a întrebat dacă pot ghici care. Ne-am dus la parter, la recepție și i l-am arătat. Îl recunoscusem ca pe un semen al meu din prima. Zece ani după unificarea Germaniei, pe bietul om se mai vedeau semnele trecutului. Omul se purta impecabil, vorbea bine engleza, ai fi zis că e în Vest de când lumea, dacă n-ai fi avut flerul celui trăit sub cizma răsăriteană prea mult timp. Azi n-aș mai ști să spun ce m-a făcut să-l identific, dar uneori mai apar semnele mentalității aparent uitate (v. mai jos). Sigur, prin Est se înțeleg aici țările de sub șenila sovietică, indiferent dacă unele sunt mai din… Vest. Cazul Cubei. Și invers, o țară ca Australia, care față de noi vine mai la Est, e, de fapt, din zona democrată a Vestului.
De curând, un tenismen mare campion, zice-se „din toate timpurile“, a încercat să se strecoare într-o țară de mentalitate vestică afișând un comportament destul de estic. Poreclit de taică-su, care nu se putea decide pentru una dintre formule, ba Spartacus, ba Isus, Novak Djokovici n-a vrut să bage de seamă că-n Australia legea mai e, încă, pentru toți, oricât de „din toate timpurile“ ar fi vreunul dintre ei. (În paranteză fie zis, au mai fost campioni pentru „toate timpurile“ și înaintea lui N. Dj., dacă n-ar fi decât Björn Borg sau Rod Laver, ca să citez numai două nume. Dar Ilie Năstase, n-a fost și el, cel puțin pentru noi, tot „din toate timpurile“? Ba a fost.)
Imediat ce a izbucnit cazul Djokovici, jr. firește, nu sr., în Serbia au început protestele, ba împotriva comportamentului colonialist australian, ba că fiind mare, omul poate fi exceptat de la regula făcută pentru „căței“, ca să-l citez și pe-al nostru Grigore Alexandrescu. Hazul e că Australia n-a prea avut colonii, fiind ea însăși o colonie până acum vreo sută și ceva de ani. Nu contează, arsenalul lingvistic bolșevic nu se încurcă în realități. Implantat în mințile cetățenilor mai ceva decât cipurile din vaccinurile concepute (sic!) de Bill Gates și de ceilalți imperialiști (nu-i așa?) americani, limbajul bolșevic iese la iveală de câte ori i se pare fostului cetățean, altfel „mândru și independent“, vorba președintelui Serbiei, că e nevoie. Și de data asta chiar era nevoie. Aici nu facem procesul marelui tenismen, așa că nu voi adăuga celelalte fapte descoperite înainte de a-l scoate din țara de pe la antipozi, ajunge că refuzase vaccinul, din motive care îl privesc, iar în Australia acesta, vaccinul, e obligatoriu. Pas de convinge-i de asta pe cetățenii cu mentalitate estică, indiferent unde ar trăi ei!
Cu ani în urmă, ca să încep ca Švejk, am auzit (sau, poate, citit) opinia unui critic literar cunoscut și mediatizat că el, dacă ar vedea că un polițist de la circulație îl oprește pe un mare artist (nu spui care că mi-e amic și mie), s-ar duce și i-ar explica cine e acesta și că trebuie, deci, scutit de respectarea regulilor de circulație când e la volan. Poate am încercat să-i explic importantului critic de ce așa ceva nu e corect într-o lume civilizată, poate că voi fi dat din mână a lehamite, în sensul că: pe ăștia nu mai ai cum să-i convingi, cipul bolșevic e demult și definitiv implantat în ei și nimic nu se mai poate face ca să-l scoți de-acolo.
Cei care, însă, trăind, volens-nolens (nici o aluzie la diminutivul, cuprins întâmplător în al doilea cuvânt din zicerea latină), în zona de Est, puteau, totuși, să se sutragă implantării cipului rudimentar bolșevic, ascultând de regulile lumii civilizate, democrate, dacă voiau și, mai ales, dacă-și dădeau seama că ăia, bolșevicii, urmăreau să-i facă alți oameni, unii noi, cum ziceau ei. Dacă, însă, te lăsai dus de curent, adică „intrai în rânduri“, cum recomanda un cântecel utemist, fie și numai sperând în sinea ta că o faci doar până „treci puntea“, te puteai trezi că nu mai poți să-ți scoți din cap „învățământul politic“ la care te supuneau ăia și rămâneai, acolo, pe punte, suspendat pentru vecia care ți-e dată.
Ca să fim exacți, mentalitatea implantată de bolșevici nici nu era nouă, excepțiile existând încă din cele mai vechi timpuri, între „căței“ și „dulăi“. Bolșevicii n-au făcut decât să schimbe rolurile, adică unii foști căței s-au făcut dulăi, iar pe foștii dulăi i-au făcut căței. Așa că, poate, cipul s-a potrivit pe un teren deja pregătit.
Aș fi spus că – pardon! – dublul caz Djokovici, sr. și jr., nu e decât o nouă hârtie de turnesol pusă în fața noastră ca să ne manifestăm mentalitatea, dacă n-ar fi atâtea file de turnesol apărute zilnic, încât ai putea să scoți cărți întregi cu ele.