Paradoxal, dar cei mai rari, astăzi, nu sînt poeții supraviețuitori ai anilor aceia (pînă în 1989), vorbesc, firește, de cei redutabili, ci poeții tineri autentici. Cînd dai de cîte unul te bucuri ca de o specie pe cale de dispariție. Asta nu înseamnă că nu se scrie enorm, texte peste texte, semnate de autori relativ juvenili care substituie sau mimează poezia. Sau o persiflează, o iau în tărbacă, mai ales canoanele ei știute. Ea trebuie, pur și simplu, aneantizată, ea este o piedică în calea noii ipostaze nonlirice. De fapt „antilirice“, spus cu tărie. Cel mai des ei înlocuiesc poezia pervertind-o în scenarii erotice, jucate la vedere, în vitrină. Sînt un fel de poezii de dragoste. De fapt rețete de folosință. Vîrsta o permite, e cea, la o adică, la pupitru de comandă, cu toate favorurile ei.
Printre puținii autori care infirmă, sau măcar relativizează această direcție altfel atît de autosuficientă, sau o nuanțează, este Andrei Novac. El publică o antologie din cele opt cărți publicate pînă acum, timp de douăzeci de ani (De mâine suntem pământ fierbinte, antologie 2001-2021, cu ilustrații în policromie de Flavia Lupu, Editura Paralela 45). Este vorba de un poet douămiist care scrie minimalist (Daniel Cristea-Enache). Practică în mod dezinvolt, fără să-și facă prea multe complexe retorice, „un melanj între tragic și erotic“ (din Răzvan Voncu, cel care îl creditează pe poet cu o prefață generoasă, Poezia ca tensiune interioară).
Poezia lui Andrei Novac e una oarecum „angajată“, ca să folosesc un termen atît de compromis, contactată la tensiuni sociale mai degrabă invocate decît reale, ontologice. El convoacă cu aceeași aplecare, la aceeași masă, „dragostea“ și „libertatea“. De aici și „melanjul“ surprins de Răzvan Voncu între cele două, altfel greu de realizat. Iată un poem explicit: „…nimic nu se termină,/ totul începe iarăși/ după gratii există libertate, din ce în ce/ mai multă libertate/ nu uiți niciodată,/ te cauți în permanență/ ca o mână care are timp să-și numere/ pe degete pământul, asta/ cu tot cu femeile frumoase care îl calcă/ de dimineața până seara…“ (Din nou prin închisori, din nou prin libertate, pp. 239-240).
Există peste tot la acest poet o candoare discursivă, un farmec discret al expresiei care înseninează întotdeauna textul: „așa se rostogolesc toate/ peste pielea noastră/ un asfințit mirosind a vanilie și a timp/ mâinile tale sunt din ce în ce mai frumoase/ din ce în ce mai lungi/ locuri din care fugi întotdeauna îmbrăcată/ în visele mele cele mai frumoase…“ (Despre tine, p. 19). Multe poeme scurte au structura unor autoportrete sub expresia unei singure fraze sau respirații lirice: „eu am existat,/ imaginea mea a fost cea mai fragedă/ înfățișare din carne vie,/ oasele mele au format toți munții pământului,/ în jurul meu s-au rotit toate,/ din viața mea am dat tuturor,/cu mâinile am cuprins totul,/ prin ochii mei au trecut toți către moarte.“ (față în față, p. 28). Alteori ne izbește „strigătul“ în care retorica e suverană, grandoarea egoului trădată cu intenție, autoproiecția deslănțuită ca în cunoscutul poem blagian, „Dați-mi un trup, voi munților“: „vreau să strig tare, să rup toate barierele,/ nu există lumină fără întuneric,/ viață fără moarte/ sau spații închise fără libertate,/ există ființa și carnea mea,/ cu palmele și ochii în mâini/ spui întotdeauna ceva“ ( strigăt, p. 29). Altfel poezia lui Andrei Novac este limpede, în pofida invocării unor stări și tensiuni existențiale, netulburată de viziuni ontologice grele, deși invocă și folosește enunțuri reflexive cu un apetit mereu intact.
O rememorare dedicată poetului Ioan Flora e, totuși, cumva discordantă atmosferei generale, născînd un oximoron, o „tânguire senină“ în care trăirea dramatică se stinge prin complicitatea plastică a mediului fizic exterior, de regulă sezonier, de trecere, de tranziție – frig, ploaie cu gheață, pomi negri, desfrunziți. Ca întotdeauna dramele poetului sînt mai degrabă exterioare, invocate mai mult decît intens trăite: „gata! a trecut,/ de mâine suntem pământ/ fierbinte/ e aproape târziu, frigul s-a vărsat în mare,/ existența a căzut către uitare./ a trecut,/ de acum suntem toți pământ,/ frunzele de cireș se scutură,/ lacrimile mele curg./ de acum suntem toți pământ/ umbra ta e un os./ gata! a trecut,/ copacii se scutură,/ deja te aștept.“ (efemer, p. 69).
Definitoriu acestei poezii este „mesajul“ ei genuin, născut dintr-o resemnare împăcată, ori înțeleaptă care exclude neliniștea prea costisitoare afectiv, spaima existențială, sentimentul inutilității tuturor lucrurilor ori al nimicniciei vieții: „nu dau foc la nimic,/ dau târcoale imaginației mele/ și merg mai departe,/ eu lupt,/ mă îmbrac în tot ce este/ viu“ (după atâta timp, p. 265).