Orlando Figes povestește începuturile istoriei moderne europene, dând viață mai ales unor momente de impact, precum introducerea căilor ferate sau transformarea operei (care nu mai rămăsese legată doar de curțile aristocraților) într-un fenomen cultural european. Despre acestea scriseseră pe atunci mulți dintre marii autori ai secolului al nouăsprezecelea: Andersen de pildă, care în Bazarul unui poet, 1841, evocă primul său drum cu trenul și faima cântăreței de operă Maria Malibrán García. Sau Goethe, Kant, Marx: fiindcă prin căile ferate era întreținut „optimismul, credința în progresul moral prin intermediul științei și tehnologiei“. Au contribuit la nașterea unei noi realități, mereu în mișcare și schimbare: lumea modernă. Artiștii și lucrările lor puteau să circule acum pe continent mult mai ușor, o piață uriașă se deschidea pentru cărți, reproduceri și partituri. Ascultătorii mergeau la concerte informați, cu partitura în față. Călătoriile în străinătate „ofereau unui număr mult mai mare de europeni șansa de a recunoaște lucrurile pe care le aveau în comun. Acestea le permiteau să-și descopere europenitatea, valorile și ideile pe care le împărtășeau cu alte popoare din Europa, dincolo de naționalitatea fiecăruia.“ Desigur că acest turbion era reflectat și de toate ziarele vremii.
Lectura unui număr uriaș de documente nu ar fi transformat însă, poate, cartea lui Orlando Figes (n. 1959 la Londra) într-un bestseller, dacă autorul nu ar fi știut să însuflețească istoria prin personalități culturale exemplificatoare. Acestea sunt trei „nomazi“ cosmopoliți, care locuiseră în mai multe țări europene și vorbeau perfect mai multe limbi ale continentului, aleși să transmită cititorilor pulsul vremii, dincolo de structuri și clișee: vestita solistă de operă și compozitoare Pauline Viardot, cu soțul ei, criticul Louis Viardot, precum și aristocratul rus, scriitorul Ivan Turgheniev, pe care îl cunoscuseră la Sankt Petersburg. Aplauzele lui dezlănțuite au fost însă doar începutul unei prietenii de viață. Cei trei au străbătut laolaltă toată Europa, locuind mai mulți sau mai puțini ani în diverse țări. Turgheniev a devenit simbolul acelei literaturi numite de Goethe Weltliteratur, dar și al unei Rusii tot atât de europene pe cât erau Germania sau Franța. O zonă despre care Figes e bine informat, căci înainte de Europenii a publicat mai multe cărți despre Rusia și fosta Uniune Sovietică. (La Polirom au apărut Revoluția rusă; Dansul Natașei/ O istorie culturală a Rusiei, și, mai recent, în 2019, Crimeea. Ultima cruciadă; Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin și Să-mi trimiți un cuvânt din când în când, O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag).
Deși având în vizor vremurile formării națiunilor, Europenii abordează spiritualitatea continentului în ansamblu, prin ceea ce transcende granițele: traduceri, transferuri culturale, „o sinteză internațională a formelor, ideilor și stilurilor artistice care avea să ia naștere și să distingă Europa de restul lumii“.
cititorul e captivat: primul tren din Belgia la Paris transportă oficiali și celebrități precum Hugo, Gautier, Dumas, Ingres, călătorii fiind întâmpinați în gări de autorități locale și gărzi de onoare, fanfară și mulți curioși. La destinație au avut parte de un banchet magnific pentru peste 2.000 de persoane, plătit de Rothschild, care a și ținut un discurs despre cum apropie căile ferate națiunile Europei. Lui Berlioz i s-a comandat o cantată, Le chant des chemins de fer, iar pentru interpretarea uneia dintre simfoniile sale au fost mobilizate fanfare din toate garnizoanele. În Belgia, proaspăt inaugurata Gare du Nord a fost transformată în sală de bal, împodobită cu vagoane întregi de lalele aduse din Olanda, și nu putem citi fără participare afectivă modul în care s-a desfășurat acest grandios bal.
Viețile celor trei aleși să personifice schimbarea se întretaie cu tot ce a fost fundamental în cultura secolului al nouăsprezecelea. Născută într-o familie de muzicieni (era fiica interpretului și compozitorului Manuel García și sora vedetei Maria Malibrán García), Pauline fusese obișnuită din copilărie cu turneele și munca riguroasă. Prin intermediul ei aflăm despre rolul interpreților celebri, căci lumea venea la operă numai pentru aceștia. „Toți marii compozitori scriau pentru anumiți soliști sau își adaptau partiturile la calitățile vocale ale acestora. Onorariile plătite primadonelor erau astronomice“.
Viața Paulinei s-a intersectat cu a marilor muzicieni și literați ai vremii (inclusiv Meyerbeer și Wagner, Massenet, Saint-Saëns ș.a., sau George Sand și Alfred de Musset, care au scris elogios despre ea). Întrucât, după o perioadă de rezerve, Pauline devenise wagneriană înfocată, un capitol al cărții e consacrat aproape integral suișurilor și coborâșurilor operei wagneriene. Louis Viardot, om de litere și impresar, devenit soțul Paulinei, i-a descoperit acesteia potențialul vocal și intelectual, contribuind decisiv la lansarea cântăreței ca vedetă internațională. Și viața lui a fost implicată în tot ce adusese schimbare: nașterea literaturii de consum (îl cunoștea nu numai pe Balzac, ci și pe autorul Misterelor Parisului), a peisagismului și a reproducerilor (era prietenul „artiștilor liberi“, care renunțaseră la subiecte mitologice sau religioase, precum Delacroix, Rousseau, Corot), al celor care promovau „pictura pentru sufragerie“ și realismul fotografic.
la Sankt Petersburg soții Viardot cunoscuseră nu numai nobilimea, ci și pe toți cei socotiți personalități ilustre, precum Glinka sau Taras Sevcenko. Dar marea lor prietenie au dăruit-o celui ce le fusese prezentat drept „vânător bun și poet prost“, Ivan Turgheniev. Acesta, influențat de lecturile goetheene (din acest motiv în perpetuă dispută cu slavofilul Dostoievski), credea în „Europa ca sursă a progresului moral, a libertății și democrației“. Au trăit alături, mai ales în Germania și Franța, fiind, în războiul franco-prusac, împotriva imperialismului lui Napoleon. Dar și la Londra, unde au fost nevoiți ulterior să se mute și unde nu le plăceau nici clima, nici lipsa de interes culinar, nici excentricitățile, nici absența cultului pentru muzică, modă sau celebritate. După războiul franco-prusac, mulți exilați francezi și germani se stabiliseră în zonă (chiar și Hugo locuia cu familia pe insula Guernsey). Exilații răspândeau meseriile lor europene, fără a se integra însă nici după decenii printre englezii „reci, pedanți și îngâmfați“. Dar și britanicii considerau continentul „înapoiat din punct de vedere moral“. După o discuție cu Tennyson, Turgheniev, care fusese în măsură să îi prezinte acestuia comentarii din toată literatura engleză, a descoperit că poetul nu citise absolut nici un autor de pe continent, nemaivorbind de literatura rusă. Nici alți literați nu citiseră mai mult. Singurele excepții pomenite par să fi fost Carlyle și George Eliot, traducătorul multor europeni moderni, „inclusiv Balzac, Goethe, Keller și Sand“. Deși importau artă și muzică europeană, „în termeni literari, britanicii erau cea mai izolată națiune din Europa.“ Turgheniev îl seconda astfel pe Louis Viardot, inclusiv în desconsiderarea artei locale; dar se simțea atras de liberalismul englezilor.
Astfel încât întoarcerea celor trei la Baden și apoi la Paris, pentru tot restul vieții, a fost un bun prilej de a relua toate legăturile cu lumea artistică și de a promova (ajutați și de Rubinstein) mai ales traducerile și muzica rusească. Prin modul lor de a trăi ni se pare că suntem de față la acele momente când nimeni nu a mai fost în stare să împiedice răspândirea litografiei și fotografiei, comunicarea și turismul. Orlando Figes ar putea fi citit și ca istoric al mentalităților, în linia lui Fernand Braudel.