Festivalul Enescu, la final de ediție

Ce urmează? Așteptarea… Așteptarea în neliniște!Domnului Vladimir Jurowski, personalitate temeinic atașată promovării creației enesciene, directorul artistic al Festivalului, i-a expirat mandatul. Știm de asemenea că directorul administrativ, domnul Mihai Constantinescu – autorul a aproape douăzeci de ediții atent, ingenios strucurate, culminând cu cea actuală – a primit din partea forului tutelar anunțul iminentei pensionări. Nu cred că aceasta ar fi problema, ci aceea a eventualei reconfirmări a domniei sale în poziția de decident privind bunul mers al evenimentelor festivaliere, pe parcursul viitoarelor ediții; evident măcar la nivelul celei recent încheiate. Experiența acumulată de domnia sa este uriașă! S-a dovedit a fi fost, la rândul său, un virtuoz al bunei structurări, al bunei organizări a fiecărui moment festivalier.

Au răsunat zilele trecute ultimele acorduri ale celei mai extinse, ale celei mai complexe ediții a Festivalului enescian al muzicii. Într-o perioadă de patru săptămâni am putut audia treizeci și șapte de lucrări ale maestrului, unele prezentate și de două ori, în interpretări, evident, diferite.

Au fost prezente pe scenele de concert câteva dintre cele mai importante orchestre europene, în marea lor majoritate cele britanice, londoneze, cele germane, olandeze, franceze, italiene, dar și cele provenite din Elveția, Austria, din Ungaria, din Croația, din Grecia. De asemenea orchestra muzicienilor proveniți din țările baltice. Altele, cele bucureștene, cele din principalele orașe ale țării, din Timișoara, Cluj, Sibiu, Iași, Bacău, cărora li se alătură Orchestra Română de Tineret, au putut fi audiate lărgind zona stilistică a repertoriului simfonic, concertant sau muzical cameral. S-a putut realiza confruntarea la nivelul suprem al evoluției la nivelul ansamblurilor orchestrale dar și camerale.

Este de observat panorama marilor ansambluri simfonice, programele de concert ale acestora, de asemenea a câtorva celebre ansambluri camerale. Prin intermediul acestora, Festivalul a realizat o viziune extinsă, semnificativă a principalelor tendințe componistice manifeste în muzica secolului trecut, în muzica actualelor decenii, tendințe la care s-a raportat Enescu însuși.

Consider firesc a evoca câteva dintre marile evenimente ale recentei ediții, încheiate zilele trecute.

Mă voi referi în primul rând la marele moment Bach, bine poziționat în programele festivaliere. Oratoriul Johannes Passion realizat cu participarea Orchestrei și a Corului Bach din Műnchen, s-a constituit într-un veritabil ritual din punct de vedere spiritual, artistic, din punct de vedere profesional și stilistic. Am avut literalmente imaginea unei structuri temeinic constituite oblăduind voci soliste specifice cantului propriu catedralelor luterane. Coloritul vocal sobru, inconfundabil, a caracterizat evoluția cvartetului vocal. Epoca în care în rolul povestitorului, a Evanghelistului, apărea marele Peter Schreier, originar de la Biserica Sfântului Thoma din Leipzig, a fost depășită! Zilele trecute rolul povestitorului a fost magistral susținut de tenorul Daniel Johannsen, etalând o declamație intonată de o elocvență teatral dramatică cu totul impresionantă. La clavecin, conducătorul ansamblului, Hansjörg Albrecht, a construit întreaga structură oratorială vocal-instrumentală, cu fermitatea cu care se îndeplinește o misiune înaltă.

Un alt mare moment închinat de această dată familiei Bach, tatălui, celor trei fii care au căpătat treptat notorietate europeană, a fost susținut de formația Controcorente Orchestra a muzicienilor italieni, formație condusă de celebrul clavecinist Andreas Staier; lucrări semnate de Wilhelm Friedemann – socotit a fi fost cel mai talentat dintre fii, lucrări semnate de Carl Philipp Emanuel, de Johann Christian, creații celebre datorate lui Johann Sebastian însuși au putut fi audiate în compania unei inspirate viori baroce, a două fermecătoare flauti dolci.

Alte evenimente în aceeași zonă stilistică? Au fost! Mă refer la prezența celebrului contratenor Philippe Jarousky pe parcursul programului susținut de formația L’Arpeggiata condusă de minunata muziciană Christina Pluhar; muzică semnată de Caldara, de Pergolesi, de Haendel…

Celebra soprană Joyce DiDonato, prezență artistică fermecătoare, de elevat profesionalism, a revenit în compania formației Il Pomo d’Oro, cu un program de largă extensie repertorială, de la Claudio Monteverdi la Jean-Philippe Rameau, autorul primului tratat de armonie tonală.

Trebuie apreciat, prezența ansamblurilor de muzică – impropriu numită – veche a culminat cu evoluția celebrei formații-școală a muzicii baroce, Les Arts Florissants, condusă de nu mai puțin faimosul William Christie. Cu participarea celor mai tineri vocaliști, membri ai școlii pe care o conduce, într-o montare sumară dar sugestivă, a fost prezentată în primă audiție la noi, opera Partenope. Este genul de opera seria, serioasă, una dintre zecile de partituri de acest fel, operă scrisă și prezentată de marele compozitor cu aproape trei secole în urmă, la Londra. Fermecătoare s-a dovedit a fi fost evoluția în concertul-spectacol a celor mai tineri artiști care pornesc pe acest drum al artei muzical-dramatice în zona muzicii baroce.

În alt sens, se poate aprecia că prezența marilor colective simfonice europene a fost literalmente copleșitoare, în sensul absolut, cel mai bun al termenului. Consider a se fi constituit într-un eveniment de autentică consistență spirituală, intonarea primului opus enescian consemnat de autor, anume Poema Română realizată de dirijorul Cristian Măcelaru la conducerea Orchestrei Naționale a Franței. Paavo Järvi la conducerea Filarmonicii bucureștene a realizat o versiune inedită, deloc tradițională, creativă, de mare rafinament timbral, a celei de a doua Rapsodii enesciene în re major. A revenit la București în compania Orchestrei Tonnhale din Zürich, pentru a ne prezenta cea de a treia Simfonie în re minor de Gustav Maher, un opus extins, susținut de muzicienii ansamblului, de dirijor, la nivelul unei tensiuni simfonice ample, de mare profunzime.

Sub conducerea lui Simon Rattle la pupitrul Orchestrei Simfonice Londoneze am putut audia una dintre cele mai frumoase, mai sensibil definite versiuni ale acestui mare Adagio simfonic care este Issis, lucrare completată ulterior, sub aspectul orchestrației, de maestrul Pascal Bentoiu.

Lui Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului îi datorăm împlinirea acestui aparte moment al săptămânilor festivaliere, care a fost concertul Strawinsky, moment integral dedicat creației marelui compozitor rus la împlinirea a cinci decenii de la trecerea sa în eternitate. Realizate absolut magistral, lucrările prezentate au fost dintre cele puțin frecventate în viața noastră muzicală, de la alegoria biblică Potopul, la Variațiunile pentru orchestră dedicate memoriei lui Aldous Huxley, la Nunta, realizată cu participarea Corului Academic al Filarmonicii bucureștene, ansamblu condus de Josif Prunner. Un alt moment aniversar onorat cu înaltă considerație a fost și acela pe care Formația Les Dissonances condusă de violonistul David Grimal l-a dedicat memoriei lui Béla Bartók, născut în același an cu Enescu. Acea memorabilă, absolut cutremurătoare lucrare, Concertul pentru orchestră, a fost împlinit în valorile de adâncă spiritualitate ale lucrării. Este de meționat aici faptul că la propunerea lui Enescu, Bartók a fost numit membru de onoare al Societății Compozitorilor Români, titlu pe care l-a onorat sosind la București. Pentru a-l întîmpina, Enescu s-a deplasat în mod special la Cluj. Pe parcursul drumului spre București, amândoi au cercetat partitura celei de a doua sonate pentru vioară și pian a compozitorului maghiar, lucrare pe care au prezentat-o ulterior la Sala ARO; partea viorii, Enescu a cântat-o din memorie.

Rememorez cu bucurie Preludiul la unison din prima Suită enesciană pentru orchestră, moment admirabil susținut de muzicienii intalieni din Filarmonica della Scala condusă de Andrés Orozco-Estrada. Am admirat de asemenea apropierea absolut pertinentă, implicată, cu care muzicienii britanici ai Orchestrei Philharmonia din Londra, au prezentat marele opus enescian, cea de a treia Simfonie în do major; dirijorul Santtu-Matias Rouvali a colaborat cu Corul Academic Radio condus de Ciprian Țuțu.

Am apreciat, pe de altă parte, faptul că mai puțin dexteritățile dirijorale ale momentului îl caracterizează actualmente pe Valery Gergiev la conducerea Orchestrei Filarmonice din München, ci forța expresiei și procesul pregătirii însuși a unui mare opus clasico-romantic cum este Simfonia în do minor de Johannes Brahms; coeziunea aparatului simfonic, claritatea structurii simfonice rămân impresionante. Cu totul surprinzătoare și absolut captivantă s-a dovedit a fi fost versiunea pe care violonista Patricia Kopatchinskaya, în compania Orchestrei Filarmonica din Londra, a dirijorului Edward Gardner au dat-o versiunii Sonatei enesciene „în caracter popular românesc“; coloritul timbral imaginat de Valentin Doni a potențat valoarea expresivă a lucrării.

A fost de admirat prezența tânărului dirijor israelian Lahav Shani la conducerea Orchestrei Filarmonice din Rotterdam; dezvoltă o expresie dirijorală ferm controlată, atent condusă pe parcursul unor mari opus-uri simfonice romantice cum este cea de a cincea Simfonie în mi minor de Ceaikovsky.

Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii ungare se dovedește a fi un organism simfonic de înaltă clasă euro ­peană atunci când la conducerea acesteia apar personalități precun sunt Christoph Eschembach sau Cristian Badea. Marea Simfonie în do minor de Anton Bruckner, pe de-o parte, și, pe de alta, Suita baletului Mandarinului Miraculos de Bartók au constituit momentele de special interes ale ambelor apariții ale ansamblului budapestan. Simfonia Patetica de Ceaikovsky realizată de Cristian Mandeal la conducerea Orchestrei Române de Tineret, a constituit dovada actuală a valorilor acestui minunat ansamblu al tinerilor noștri muzicieni, ansamblu de excepțională acreditare în planul circulației europene a valorilor.

Momentele finale ale Festivalului, momente care au încununat această sărbătoare amplă dedicată personalității enesciene, au fost reprezentate de evoluția acestor două impresionante colective simfonice europene care sunt Orchestra Academiei naționale Santa Cecilia din Roma, ansamblu condus de Daniele Gatti, și Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam condusă succesiv de dirijorul american Alain Gilbert, de dirijorul britanic Daniel Harding. Simfonia a patra de Enescu, în mi minor, și, mai apoi, lucrările simfonice datorate lui Carl Nilsen, puțin cunoscute la noi, au constituit momentele de special interes, așa cum, pe parcursul concertului de închidere am avut bucuria de a fi audiat în compania muzicienilor olandezi, Fantezia Pastorală de Enescu, bijuterie a anilor de tinerețe ai autorului.

Este de menționat, recenta ediție, cea de XXV-a a Festivalului enescian, s-a constituit într-un eveniment – nu exagerez a-l aprecia ca fiind – grandios, eveniment care s-a constituit o dată în plus un veritabil brand de țară.

Privit în această perspectivă îmi apare a fi cu totul nepotrivit faptul că instituțiile abilitate ale statului nu au instituit, până în acest moment, viitoarea echipă ce ar urma a lucra pentru pregătirea ediției viitoare, cea a anului 2023. Căci la un asemenea eveniment se lucrează temeinic aproape trei ani. În aceste condiții, este firesc să ne întrebăm cum anume va arăta ediția viitoare a festivalului.