Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel-Cristea Enache

Tocmai s-au încheiat alegerile locale, analizate de Dvs. într-un editorial „la cald“ în România literară. Față de alegerile organizate când conduceați Partidul Alianței Civice, observați diferențe semnificative sau, dimpotrivă, similarități? Și cum este rolul de spectator al confruntărilor electorale în comparație cu cel de actor?

Dacă tot sunt la modă, de când cu Covid 19, graficele și curbele, dă-mi voie să schițez și eu unele. Chiar cu riscul asumat de un prieten scriitor, care a dedus din curba pandemiei, așa cum a desenat-o un celebru fizician, că în acest moment țara noastră s-ar afla într-o zonă noncovid! Ai citit bine. Avem azi 2158 de cazuri de noi infectări. Ai citit bine și de data asta. Întorcându-mă la alegeri. Cele dintâi din primăvara lui 1990 s-au desfășurat, ca și următoarele din 1992, în condiții de maximă tensiune politică. Incidente numeroase, bătăi ca între clanurile țigănești de astăzi, campanii electorale murdare, cu amenințări și insulte, cam toate la inițiativa, dacă mă pot exprima așa, a FSN, moștenitorul de fapt și, până una, alta, și de drept al PCR. E bine de știut că societatea românească de imediat după 1989 era polarizată. Sechelele comuniste din mentalitatea oamenilor covârșeau tendințele de schimbare, lucru de care FSN a profitat. Curba a atins un maxim în cursul acestei prime jumătăți a deceniului zece, coborând apoi treptat până în anii din urmă. În 2016 deveniseră previzibile incidente de felul celor care s-au petrecut în 2019-2020. Un maxim al curbei fusese atins din nou. Originea așa zicând se află în campania pentru prezidențiale din 2014, una din cele mai scandaloase. Greu de uitat contribuția celor doi comici ai ecranului de la Antena 3, un fost popă și un fost jurnalist, care l-au acuzat, între altele, pe Iohannis de a fi făcut trafic cu carne vie (!!!) și care nu și-au recunoscut mizeria nici după clarificarea fără dubiu a lucrurilor.

Mai multe lucruri atrag atenția în alegerile locale recente. Primul este gradul de violență, aproape la fel de mare ca la începutul anilor 1990. Un candidat și-a înjunghiat contracandidatul. Altul a aruncat cu pietre în mașina adversarului, făcând-o praf. Trec peste huiduielile de la mitinguri. Ca și peste înjurăturile de la TV. Soțul primăriței generale, primar el însuși, a lansat o salvă de porcării la adresa candidatului care a câștigat alegerile și a liderilor PNL, el însuși fost membru PNL. Nu toți soții au procedat la fel: un candidat norocos, în ciuda unei condamnări la opt ani de pușcărie, le declară magistraților că totul a fost o înscenare pusă la cale, de cine crezi?, chiar de nevasta lui. Al doilea lucru care atrage atenția este numărul mare de acuzații de fraudă. În anii 1990 era dificil să acuzi fraude, câtă vreme diferențele nu erau deloc neglijabile. Ți-am povestit, dragă prietene, că în CDR nu s-a făcut niciodată o analiză serioasă a motivelor care au dus la pierderea alegerilor, în schimb, suspiciunile de fraudă n-au lipsit, ceea ce era cel puțin ciudat, dat fiind procentul uriaș care i-a separat de obicei pe învinși de învingători. Apoi, încă din anii 1990, n-au mai existat dezbateri electorale la TV. În intervalul dintre cele două epoci, dezbaterile, la prezidențiale sau la locale, deveniseră obișnuite. Nu le-am uitat pe cele dintre Iliescu și Constantinescu, Geoană și Băsescu, spre a mă referi doar la cele mai importante. În fine, contestațiile n-au fost niciodată mai multe și mai agresive decât la localele din 27 septembrie 2020. De la o vreme, perdanții nu mai știu să piardă, nici învingătorii să învingă. Nivelul moral n-a fost nici în primii ani de democrație atât de scăzut. Și el reflectă un nivel niciodată atât de scăzut al clasei politice în general.

Trebuie să-ți amintesc, Daniel, că democrația nu presupune numai dreptul de a alege și de a fi ales, ci și obligațiile care decurg din acesta, pentru partide și pentru persoane. Când partidele propun necunoscuți sau, respectiv, celebrități din afara politicii, ele nu pot să se aștepte la succes. Ideea celebrităților a avut-o, se știe, Vadim, când i-a adus în parlament pe doi faimoși cântăreți de muzică populară, fără nicio cunoștință politică. Gabriela Firea și-a dorit consilieri în Primăria Generală trei personalități din lumea sportului. Nici cu necunoscuții nu mi-e rușine. În așa-zisul proces de întinerire a partidelor, s-a procedat, conștient sau mai degrabă nu, conform politicii corecte: nu eventualele merite ale candidaților au prevalat, ci vârsta și sexul. Rezultatul s-a văzut: USR, unde s-a procedat aproape exclusiv în acest mod, a stagnat la 13% pe țară. Dacă nu era Nicușor Dan, demisionar, în fond, din partidul pe care l-a fondat, partid care s-a mocăit o bună perioadă de timp ca să-l accepte candidat, scorul n-ar fi fost mult diferit nici la București. A se vedea europarlamentarele. Notorietatea bate de regulă noutatea. Cei mai mulți membri ai USR nu sunt politicieni. Partidul lui Barna nu are o ideologie clară, amestecând poziții de stânga-stânga cu altele de dreapta-dreapta. În aceste condiții, nu-i prevăd USR decât un viitor scurt.

Vrei să știi dacă am trăit alegerile altfel, când făceam eu însumi politică decât după ce m-am retras. Răspunsul este evident: bineînțeles că le-am trăit diferit. Nu doar emoțional, când a fost vorba de implicare. Dar și rațional: astăzi mă interesează alte lucruri în alegeri și dintr-o perspectivă diferită. Ca să nu-ți ascund nimic, adaug că, de fapt, alegerile și, în general, evenimentele politice nu mai reprezintă pentru mine o preocupare prioritară. Câteodată nu mai reprezintă niciuna. Cunoscând personal din ce în ce mai puțini protagoniști politici, interesul e încă o dată diminuat. Nu sunt indiferent la cine ne conduce și cum. Dar nu țin neapărat să-mi sporesc cunoștințele. Pe scurt, închei raporturile mele cu politica la fel cum le-am început: comentându-le. Dreptul la normalitate (ca să vezi ce era în capul meu!) din 1990, cartea în care am cules articole din România literară din același an, are un pandant în unele Editoriale de astăzi.