Scriitoarei și jurnalistei ruse Tatiana Tolstaia i s-au tradus la noi până acum trei cărți. Romanul Zâtul (2006) e o distopie mustind de ironie despre epoca sovietică și post-sovietică, descinsă direct din proza lui Mihail Bulgakov, trecut prin aluatul întunecat al unui Ray Bradbury. Antologiile de povestiri Lumi eterice (2019, cu 19 bucăți) și Pereți albi (2021, cu 27) adună toate prozele scurte publicate în reviste înainte și după 1990, un amestec fascinant de ficțiune pură, autobiografie, divagații culturale și socio-politice, tipologie hiperbolizată și impresii de călătorie recalibrate literar. Ele dovedesc vocația narativă a unei autoare care vine nu doar dinspre marea epică rusă, ci și din marea familie a Tolstoilor (s-a născut în 1951, la Sankt Petersburg, a studiat limbile clasice, a predat și a publicat literatură în SUA și i-a avut ca strămoși pe Lev și Alexei Tolstoi). Mărturisește undeva, în această privință: „Am moștenit aptitudinea de a visa cu ochii deschiși, însă într-o mai mică măsură. Nu am fost dintotdeauna scriitoare și nici nu plănuiam să devin așa ceva. Deși hălăduiam cu bucurie pe tărâmuri imaginare, nu aveam cuvintele pentru a le descrie.“
Ei bine, această „hălăduire pe tărâmuri imaginare“ e prinsă subtil ca model în multe dintre prozele din cele două volume. Trebuie spus din start, însă, că majoritatea textelor Tatianei Tolstaia curg firesc, fără bulversări de cronologie sau de structură, autoarea preferă tonul narațiunii clasice, indiferent de subiect sau de gen. Povestirile combină fără avertisment întinderea, intertextele, temele și stilul. Avem tușe pronunțat gogoliene, unde râsul hohotitor stă alături de surâsul amar al schiței realiste (Piftia, Fereastra, Iudita și sabia, Flacăra celestă), avem nostalgice evocări de familie (Pe prispa aurită ședeam, Tata), stampe din lumea de dinainte și de după prăbușirea URSS (O tânără înfloritoare, Ziua femeii), flash-uri din viața de cadru universitar american (Lumi eterice, Fum și umbre) sau din călătoriile prin Europa (Uși și demoni, Grecia necunoscută, Turiști și pelerini) – tratate cu nerv observațional și un comic nebun. Avem inclusiv mici eseuri istorice și culturale (Pătratul, Swedenborg, Anastasia sau viața după moarte, Identitate națională), unde autoarea își devoalează câteva dintre idiosincrasiile intelectuale. Multe dintre întâmplări și personaje sunt prinse în tot felul de scenarii, care comune, care fantastice, care de-a dreptul absurde: un chiriaș ciudat distruge gratuit o casă frumoasă, cumpărată cu greu, apoi tot el o dă în judecată pe proprietară; un copil privește prin sticla ferestrei și vede Paradisul; o studentă angajată la poștă simte configurația complet imprevizibilă a cotidianului prin telegramele pe care le duce înainte și înapoi la adresele de destinație; o aventură erotică încurcată în America, în mediul academic, cu un tânăr deja însurat, se complică inutil; un bărbat se îndrăgostește subit de o statuie, pe care o aduce acasă, indiferent la soția care-l părăsește; printr-o misterioasă fereastră doi amici primesc gratis tot felul de lucruri, doar să răspundă cu „s-a făcut!“și să nu le înstrăineze; un ghid recomandat pentru împrejurimile Ierusalimului se dovedește un ignorant sadea, un individ stupid și enervant. Profesori, zugravi, copii, guvernante, vecini, amici, bunici, părinți, unchi, soții de general mișună colo-colo prin amintiri, prin fotografii, prin orașe, prin case, într-o vastă frescă a Rusiei de ieri și de azi, din care nu puteau să lipsească trimiterile la ceai și la cașă, la țar, la Lenin, Stalin, Siberia și Marele Război. Scurtele intersecții cu alte spații geografice (mai ales cu cel american) nu fac decât să amplifice efectele contrastelor și al analogiilor. Dar dincolo de toate, spuneam, mecanismul oniric al scrisului joacă rolul „desenului din covor“, la Tatiana Tolstaia, și el îmi pare cel mai ofertant nod sub raport estetic și biografic, cu atât mai mult cu cât agonizează la granița dintre confesiune și ficțiune. Presărate ici-colo, în povestiri, mărturisirile directe ale autorului-narator sau reproducerile replicilor unor personaje trimit transparent la această incursiune în imaginație, la această uitare cvasi-mistică a realității imediate, văzută drept condiție fundamentală a producției literare, a amintirii și a zămislirii de noi lumi. Mă voi referi scurt la trei dintre ele.
În cea mai elocventă, la 39 de ani, în 1983, naratoarea (autoarea înseși a bucății 20/20, dacă vreți) trebuia să-și corecteze miopia într-o clinică sovietică, iar operația, destul de primitivă cu mijloacele de atunci, presupunea o intervenție directă la cornee cu o lamă de ras, urmată de o perioadă în care pacienta trebuia să se ferească total de lumină, adică să se poarte temporar ca și cum ar fi fost oarbă. Trecutul a dat atunci buzna într-un fel de re-vedere interioară, cu cele mai variate, mai acute, mai sonore și mai colorate detalii, și acest trecut rememorat a trecut în scris, bătut la mașină într-o lumină foarte slabă, dând naștere primelor povestiri. Dintr-o dată, personajul-narator a știut ce și cum să scrie, a înțeles că „ceea ce rămânea nescris purta cu sine un soi de putere specială, o anume gravitate prin absență“. O lume până ieri nevăzută ajungea la îndemână, formulată în cuvinte, o forță se ivea, puternică, dar invizibilă, sub imperiul ochilor ținuți închiși sau protejați. La redeschiderea lor „descoperisem că cea de-a doua lume, care mi se revelase în beznă și care se hotărâse să rămână cu mine, era reversul complex al așa-numitei realități, o peșteră plină de comori, o lume eterică privită prin oglindă, un cufăr misterios care conține dezlegarea tuturor enigmelor, o agendă cu coordonatele precise ale tuturor celor care nu au existat vreodată“. În Lumi eterice, povestitoarea predă scriere creativă la o universitate americană și descoperă, între altele, o studentă dintr-o familie bogată căreia îi plăcea „să plăsmuiască himere“, care „visa cu ochii deschiși“și „tânjea la alte lumi“. Suferind de o formă ușoară de epilepsie, în timpul crizelor și al convulsiilor refuza medicația pentru a se delecta cu viziunile din alte lumi, ocazionate de ruptura conștienței. Comparând-o cu Dostoievski, profesoara o invidiază pentru accesul atât de facil în afara realității, când la ea „porțile către acele lumi se deschideau cu lacrimi“sau „ocazional cu dragoste“. În sfârșit, în povestirea ce dă titlul volumului Pereți albi (celelalte două sunt din antologia Lumi eterice) naratoarea participă, în copilărie, la renovarea unei izbe cumpărate de părinți la țară, lângă Leningrad, fostă proprietate a unui farmacist suedez care nu avusese copii. Încercând să dea jos vechiul tapet de pe pereți pentru a-i curăța și a-i lăsa albi, gata pentru noi modele, copiii descoperă straturi succesive de ziare din varii timpuri, unele chiar de dinainte de comunism, lipite unele peste altele, ca un tapet improvizat din hârtie. Cojindu-le pentru a ajunge la lemn, micii renovatori decojesc, de fapt, straturile timpului, vârstele omului, istoria însăși. Ivirea albului e garanția nivelului ultim, cel al finalului tuturor poveștilor despre fostul proprietar și casa lui. Abia de la alb încolo poate începe noua lume, cealaltă – alte culori, alte sunete, alte semne. doar pe pereții albi se pot proiecta lumile eterice, doar uitarea lor deplină le condiționează.
Cele două volume de proză ale Tatianei Tolstoia aduc în limba română pulsația unei literaturi de cea mai bună calitate. Și – de ce nu? – ne pune cu folos în fața uimitoarei proze contemporane rusești, pe care am testat-o de atâtea ori în alte cronologii.