Debutul Festivalului enescian sub semnul marii sărbători

Sărbătoarea muzicii sub semnul lui Enescu a început încă din zilele sfârșitului de august! Sărbătoarea muzicii în numele lui Enescu continuă! A rezistat vremurilor celor mai dificile, intemperiilor de tot felul, sociale, politice, economice, motivațiilor de moment celor mai aberante. A rezistat!

Enescu, drept înalt simbol național și european, trece peste timpuri. Observăm acest aspect cu fiecare audiție a uneia sau a alteia dintre creațiile sale.

Actuala ediție, ediție jubiliară, cea de a XXV-a, este una cu totul importantă. Tocmai s-au împlinit, spre sfârșitul lunii august, 140 de ani de la nașterea maestrului. Desfășurată pe durata a patru săptămâni, ediția actuală se dovedește a fi cea mai extinsă în timp, dar și în spațiu! Evenimentele festivaliere se desfășoară în mai multe dintre orașele țării. Este adevărat, actuala ediție festivalieră pare a fi bătut record după record, inclusiv în ceea ce privește faptul că este găzduit cel mai mare număr al lucrărilor enesciene oferite publicului larg, dar și publicului de specialitate. Un număr de 37 de creații enesciene, unele foarte cunoscute, altele prezente când și când în programele simfonicelor din țară, din străinătate, mai rar în programele camerale.

Voi menționa chiar dintru început faptul că Filarmonica bucureșteană – Filarmonica George Enescu – a fost, în sfârșit, repusă în poziția firească în debutul evenimentelor festivaliere, așa cum s-a procedat în mod firesc chiar din prima ediție, cea din anul 1958, când prima Simfonie enesciană, cea în mi bemol major, supranumită „eroica enesciană“, a răsunat sub cupola Atheneului, sub bagheta maestrului George Georgescu, primul conducător artistic al Festivalului.

Concertul de debut a fost încredințat cunoscutului dirijor estonian Paavo Järvi, un artist creativ de extinsă experiență privind decelarea resorturilor intime ale partiturii. Concepută pe această direcție, cea de a doua Rapsodie în re major a surprins de această dată. A fost gândită mai puțin pe direcția expunerilor tematice cu sens afirmativ consistent și mai mult în sensul urmăririi evoluției melodice cu caracter introspectiv, evoluție susținută linear și simplu, observând un anume rafinament timbral în ce privește susținerea grupului corzilor. Este motivul pentru care multora dintre ascultători realizarea acestei celebre pagini li s-a părut a fi fost trenantă. În fond, introspecția privind pătrunderea sensurilor acestei versiuni a fost realmente solicitantă!

În schimb, prima Rapsodie în la major a fost realizată de Simon Rattle la pupitrul dirijoral al London Symphony Orchestra pe o direcție tradițională, cunoscută. Frumusețea expozeului tematic generos, al corzilor, nu poate fi uitată. Și totuși, în acest caz, comparațiile nu pot fi nici acestea ocolite. Pentru cei care au asistat în Atheneu – cu decenii în urmă – sau au urmărit ulterior imprimările audio-video, performanța lui Sergiu Celibidache, rămâne unică! Definirea caracterologică a temelor, dialogul personalizat, vizualizarea quasi plastică de un pitoresc coloristic timbral indicibil al evoluției simfonice, evocarea acestuia nu poate fi ocolită la fiecare nouă audiere a acestei capodopere enesciene. În realizarea acelorași muzicieni londonezi, Isis, acest „vast Adagio simfonic“ – cum îl numește maestrul Pascal Bentoiu, devotat îngrijitor al operei enesciene – a beneficiat de apanajul timbral al unui complex al sonorităților de aleasă suplețe.

Mult rafinament sonor condiționat de un veritabil entuziasm privind pătrunderea universului muzicii enesciene a putut fi observat în evoluția Orchestrei Filarmonice din Zagreb condusă de dirijorul polonez Dawid Runtz. Uvertura de concert pe teme populare românești, op. 32, este lucrarea maturității târzii, este lucrarea pe care muzicienii ansamblului ne-au oferit-o cu sensul unei adresări cordiale de aleasă sensibilitate. A fost excelent intuit fluxul depănat al expunerii simfonice, rafinamentul transparențelor timbrale, aspecte care definesc aici acea invenție tipic enesciană a melosului „în caracter popular românesc“.

Am așteptat cu interes prezentarea Octuor-ului enescian în versiunea Orchestrei de Cameră din Lausanne – Elveția, un ansamblu de recunoscută excelență în spațiul european al vieții de concert. Dirijorul formației, Joshua Weilerstein, este un tânăr energic, activ, implicat trup și suflet în susținerea evoluției muzicale. Este un artist care construiește prioritar în baza contrastelor dinamice; indiferent că este vorba de o simfonie de Haydn, de Mozart sau de acest opus enescian definitivat de autor la vârsta adolescenței, la nouăsprezece ani. Or, tensiunea exercitată la nivelul dublului cvartet de coarde, tensiune care permite dezvoltarea unui bogat, a unui maleabil, infinitezimal colorit al nuanțelor timbrale, se dovedește a fi dobândit susținere paroxistică înaltă, pe parcursul variantei alese de această dată, variantă destinată orchestrei camerale a corzilor, preferată de tânărul muzician. Este motivul pentru care evoluțiile extinse ale filonului romantic enescian, au dobândit treptat, în acest caz, percepția unei monotonii obositoare.

O altă extindere, de această dată, reușită, o reprezintă prezentarea în versiune pentru solist și ansamblu a celebrei Sonate a 3-a pentru vioară și pian, de această dată în versiunea realizată de minunata violonistă Patricia Kopatchinskaya în compania Orchestrei Filarmonice din Londra și sub conducerea dirijorului Edward Gardner, versiune dezvoltată orchestral de compozitorul moldovean Valentin Doni.

În același context al adaptărilor trebuie privit și Capriciul Român pentru vioară și orchestră, lucrare completată de maestrul Cornel Țăranu, și excelent prezentată de violonistul Dmitry Sitkovetsky în compania Orchestrei Filarmonicii Regale londoneze, ansamblu condus de Valery Petrenko. Spiritul viu, creativ, pe care îl dezvoltă ambii protagoniști a făcut ca intonațiile lăutărești preluate de Enescu, să fie regăsite cu o savoare emoționantă pe parcursul celor trei părți ale lucrării. Consider că pregnanța spiritului acestei creații ar fi fost sporită în cazul în care cele trei momente ar fi fost prezentate separat; într-un concert, într-altul.

Cu totul captivantă mi-a părut depănarea în adevăr pertinentă a celebrului Preludiu la unison, a întregii Suite enesciene în do major, realizată cu concursul Orchestrei Filarmonica della Scala conduse de această dată de dirijorul columbiano-austriac Andrés Orozco-Estrada. Formația de violonist a domniei sale i-a înlesnit intuirea expresiei intime a vibrației corzilor susținute în final de tremolo-ul timpanilor.

La conducerea celebrei Orchestre Londoneze Philharmonia, tânărul muzician finlandez Santtu-Matias Rouvali, dirijorul principal al ansamblului, atestă ceea ce putem numi marele schimb de generație petrecut în ultimul deceniu, la nivelul marilor ansambluri simfonice ale lumii contemporane a vieții muzicale. Vitalitate interioară, înalt profesionalism, subtilă înțelegere a sensurilor, amplă susținere, am întâlnit inclusiv în realizarea acestui mare opus enescian care este Simfonia a treia, în do major. Lucrarea este concepută în trei mari părți contrastante, după modelul simfonic urmat de Enescu după Cesar Franck. A fost realizată cu concursul Corului Academic Radio condus de Ciprian Țuțu. Amploare și atentă structurare a secțiunilor, împlinește tânarul șef de orchestră în susținerea acestui complex opus enescian. Universul de înțelepciune al compozitorului de nici patruzeci de ani, la momentul compunerii lucrării, a întâlnit forța expresiei pe care o dezvoltă maestrul Rouvali.

Este, pe de altă parte, de observat felul în care evoluează gândirea componistică enesciană de la nivelul mediului francez al epocii la granița dintre secole, spre ceea ce considerăm astăzi a fi datele esențiale, de aleasă originalitate, ale operei enesciene de maturitate. Sunt două genuri care revin la Enescu drept veritabile pietre de încercare ale componisticii epocii, și anume trio-ul cu pian și cvintetul cu pian. Sunt genuri care reapar la Enescu în catalogul final al opusurilor maestrului, drept gând împlinit, drept arc al înțelepciunii profesionale, umane, trasate peste timpuri. Celebra formație Fine Arts Quartet, de această dată în compania pianistului Itamar Golan, ne-au oferit, printre altele, Cvintetul enescian în re major, lucrare compusă de autor la vârsta de 15 – da! cinsprezece – ani. Întregul univers al muzicii franceze a timpului se regăsește aici atât în ce privește tematica dar și elaborarea, dezvoltarea acesteia. O problematică similară se regăsește și în cazul Trio-ului cu pian în sol minor, compus la vârsta de șaisprezece ani și prezentat în această perioadă, la noi, de trioul compus din violonista Mihaela Martin, violoncelistul Andrei Ioniță, pianistul Andrei Gologan. Același gen aparținând perioadei de maturitate, dar tot fără număr de opus, a fost prezentat de cunoscuta formație ce poartă numele unei celebre muziciene originare din România, Clara Haskil.

Lucrările necatalogate de Enescu au fost considerate de autor a fi mai puțin reprezentative. Este cunoscută exigența domniei sale în ce privește îngrijirea notației propriilor partituri, munca migăloasă – extinsă în ani – privind elaborarea propriilor creații. Din acest motiv, consider firească prezența acestora într-un festival cum este ediția din acest an în care putem audia lucrări aparținând întregii evoluții enesciene. Dar consider că este potrivit a respecta considerațiile maestrului privind expunerea publică, atunci când lucrările timpurii nu sunt incluse în catalogul întocmit de Enescu însuși.