Evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial au generat, la nivel mondial, de-a lungul deceniilor, numeroase lucrări științifice, analize, literatură, cinematografie, abordând conflagrația fie secvențial/punctual, fie în ansamblul său. Între lucrările existente, cele din sfera memorialisticii – mai ales a celei de lagăr, ilustrează cu atât mai profund și mai autentic anii de război cu cât ele sunt rodul trăirilor proprii, ecoul direct al experiențelor și traumelor individuale și de grup pe care războiul le-a declanșat (-și în mare măsură le-a perpetuat), în sufletele și însăși existența contemporanilor.
Volumul recent apărut la Humanitas este, fără îndoială, o astfel de contribuție, chiar dacă autoarea nu a supraviețuit Holocaustului. Textul are la origine cele zece caiete de însemnări aparținându-i unei tinere evreice din Amsterdam, acoperind anii 1941-1942, precum și unele din scrisorile aceleiași autoare, datând din perioada în care aceasta a fost internată în lagărul de tranzit de la Westerbork (1943). Rămase multă vreme necunoscute publicului (o ediție a însemnărilor a apărut, sub forma unei selecții, abia în 1981), însemnările tinerei Etty Hillesum au fost între timp traduse și publicate în 24 de limbi, prima ediție integrală a jurnalului datând din anul 1986, deși probabil cea mai cunoscută rămâne ediția din 1996 (Etty Hillesum, An Interrupted Life, Owl Books-Henry Holt &Company, New York). Jurnalul (dar mai ales sensibilitatea sa) trimite cu gândul la Anne Frank, tânăra evreică germană a cărei fugă alături de familie, în speranța salvării, în Olanda, la Amsterdam, nu a putut evita deznodământul tragic, similar cu cel trăit de Etty Hillesum.
Prima zi reflectată în Jurnal este cea de 9 martie 1941, moment ce corespunde, din punctul de vedere al contextului politic, unei agravări a situației populației evreiești din Olanda (Țările de Jos), după invazia trupelor Wehrmachtului și apoi capitularea în fața Germaniei naziste, din mai 1940. În primăvara anului 1941, situația evreilor din Olanda se agrava, pe măsură ce naziștii au trecut de la concedierea evreilor la interdicții privind accesul în magazine, totul culminând cu înființarea ghetourilor și a lagărelor de muncă. O bornă importantă poate fi considerată, totodată, decizia adoptată de autoritățile germane de ocupație în primăvara anului următor-1942, prin care evreii erau obligați să poarte steaua galbenă, pentru a fi deosebiți de restul populației. Acesta era contextul în care Etty Hillesum își iniția și continua jurnalul, deși de cele mai multe ori paginile însemnărilor sale se referă, cel puțin în prima parte a lor, doar tangențial la contextul politic și la persecuțiile la care a fost supusă populația evreiască, fiind dominate de trăirile lăuntrice (ea însăși admitea că își dorea întoarcerea la momentele de trăire spirituală sau sufletească intense, în loc să treacă la treburile cotidiene), de sensibilitatea și mai ales compasiunea tinerei slaviste, nu atât sau nu numai față de compatrioții săi, cât și (în mod suprinzător) pentru unii dintre germani. Bunăoară, într-una din însemnările din jurnal, autoarei îi este de neînțeles și chiar îi repugnă ura crâncenă-împărtășită de majoritatea conaționalilor săi față de toți germanii (,,să fie înecați toți, trebuie stârpiți cu fum…“), ură care otrăvește sufletul, insistând că și dacă nu ar fi existat decât un singur german respectabil, nimeni nu ar trebui să își reverse ura și resentimentele peste un popor în întregul său. Pentru tânăra autoare, universul acaparator cotidian este mai degrabă cel al gravitării și apoi al apartenenței la cercurile intelectuale și academice din jurul psihoterapeutului Julius Spier (căruia îi va deveni parteneră intelectuală și iubită) – evreu din Berlin și discipol al lui Carl Jung, dar și al lecturilor din Lev Tolstoi și alți clasici ai literaturii ruse. Sugestiv este faptul că, în momentul deportării de la Westerbork în lagărul de la Auschwitz, Etty includea, între puținele obiecte personale pe care le putea lua cu sine în lagăr, gramatica limbii ruse ,,și pe Tolstoi, în rest habar n-am ce am în bagaj“.
Contactul cu realitatea cotidiană tot mai apăsătoare făcuse ca anterior, pe fondul agravării situației populației evreiești, Etty Hillesum să obțină un post de dactilograf la unul dintre departamentele Consiliului Evreiesc, entitate care funcționa ca un mediator între administrația de ocupație și comunitatea evreiască, încercând totodată să obțină o ameliorare a statutului unora dintre evreii din Olanda sau cel puțin unele dispense. Între acestea, cele mai mai frecvente erau legate de obținerea unor ștampile pe documente care prelungeau cât mai mult șederea în lagărul de tranzit Westerbork, fapt echivalent cu amânarea deportării în lagărul de la Auschwitz. Lagărul Westerbork fusese conceput pentru a găzdui pe evreii germani care fugiseră în Țările de Jos, însă după ocuparea țării de trupele germane, acesta a funcționat ca lagăr de tranzit pentru câteva zeci de mii de evrei, cei mai mulți provenind din Amsterdam sau zonele apropiate. Este de menționat faptul că administrația de ocupație germană a beneficiat de cooperarea și sprijinul constant al unei părți a administrației civile olandeze, sau cel puțin de complicitatea acesteia, inclusiv a poliției, fapt ce a facilitat deportarea majorității evreilor din Olanda în lagărele de concentrare naziste. De altfel, relativ recent, în ianuarie 2020, premierul Olandei, Mark Rutte, a prezentat scuze, în numele guvernului olandez, pentru acțiunile de persecutare a evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, săvârșite de autoritățile olandeze din acea vreme.
Revenind la Etty Hillesum, ea însăși avea să ajungă în lagărul de la Westerbork (solicitase în mod voluntar citația de trimitere laWesterbork, din solidaritate cu evreii aflați deja acolo), la începutul lunii august 1942, iar atmosfera din lagăr, mizeria și sumbrul cotidian se regăsesc în unele din scrisorile sale din perioada 1942-1943. Răstimpul de până la deportarea sa din lagărul de tranzit Westerbork la lagărul de la Auschwitz (7 septembrie 1943), a fost unul în care Etty s-a îngrijit, după putința sa, de bolnavii din barăcile lagărului, alinându-le suferința, fiind însă totodată convinsă că viața e frumoasă, „atât de frumoasă, demnă a fi trăită și așa de plină de sens, în ciuda a orice“. Câteva luni mai târziu, Crucea Roșie raporta moartea sa, survenită în ziua de 30 noiembrie 1943, în lagărul de la Auschwitz.