La Fontaine n-a avut dreptate

Dacă ajungi vara în Provence și dacă ai citit ceva din literatura franceză (pachetul de bază), cînd auzi cîntecul neîntrerupt al cigalelor, zise „cicade“ în românește, nu se poate să nu te gîndești la fabula lui La Fontaine, La Cigale et la Fourmi — tradusă Greierele și furnica sub semnătura lui Alecu Donici (bine, și La Fontaine a preluat subiectul de la Esop). Nu cred că trebuie să amintesc conținutul fabulei (aproape identic la autorul francez și la cel român). Subliniez doar că cicada (care nu e chiar greiere) este criticată pentru stilul ușor de viață — își petrece vara cîntînd, în vreme ce furnica adună grîne. Vine iarna și greierele nu are ce mînca, astfel încît cere de la furnică, iar harnica insectă îl refuză fără pic de milă.

Dacă tot sîntem în etapa în care luăm cultura la puricat (cancel culture), e momentul să reconsiderăm și această fabulă. După cîteva veri pe fondul sonor al acestor insecte „trubadure“, m-am interesat, cu o curiozitate normală, de soarta lor. În primul rînd, am observat cu uimire că, înainte de a se cățăra pe copaci, cicadele își leapădă un fel de armură transparentă în care au hibernat și încep să-și folosească aripile pentru a ajunge „pe scenă“, gata de concert. Așadar, cicadele nu trăiesc iarna, stau cuminți în pămînt, sub formă de larve. Deci, nu au cum să ceară hrană de la furnici. E clar, La Fontaine a greșit. Cum de nu și-a dat nimeni seama de asta?

De fapt, ideea care mi-a venit mie, asta cu greșeala lui La Fontaine, îi aparține lui Jean-Louis Fabre (1823-1915), naturalist și poet occitan (avînd gradul de Felibre majoral în organizația Felibrige, înființară de laureatul Premiului Nobel, Frédéric Mistral). El a subliniat primul, pe baze științifice, greșelile fabulistului francez în raport cu realitatea „din teren“. La Fontaine spune că la sfîrșitul verii, „trubadurul“, rămas fără nici o fărîmă de muscă sau vreo bucățică de vierme drept hrană (Pas un seul petit morceau/De mouche ou de vermisseau), ajunge să se plîngă de foame în pragul iernii, în fața furnicii gospodare.

Fabre dezvăluie că insecta cîntătoare nu e carnivoră. Hrana sa e alcătuită exclusiv din seva copacilor, pe care o extrage cu ajutorul unei trompe situate pe creștet. În plus, cicada moare la sfîrșitul verii, după ce și-a depus în pămînt miile de ouă. Așa că nu are cum să plîngă de foame în fața furnicii. Ba, mai mult, susține naturalistul occitan, furnicile sînt, în marea lor majoritate, carnivore, nu granivore, deci nu adună proviziile bob cu bob. Așadar, fabula nu stă în picioare din punct de vedere „științific“, dar reușește să reziste printr-o morală care susține cumpătarea. Sigur că e nedreaptă față de cîntăreți (o fi avut La Fontaine ceva cu trubadurii, bănuiesc), dar asta nu o va scoate din programele școlare. Deși, la cum merg lucrurile…

Dar, revenind la cicade, de ce cîntă ele? Care e rostul acelui zumzet permanent din verile provensale? (Acum trei ani, o familie de parizieni venită în zonă a reclamat la Poliție faptul că nu poarte dormi din cauza cîntecului neîncetat al cicadelor. Nu e o glumă, a fost știre în ziarul „La Provence“. Polițiștii i-au sfătuit pe parizieni ca data viitoare să-și programeze vacanțele în zone mai liniștite.) Și, mai ales, cine cîntă? Cicada mascul sau cicada femelă? Sau amîndoi?

Masculul cîntă, spun specialiștii. Și nu frecîndu-și picioarele, cum se crede, ci printr-un mic aparat fonator situat în abdomen. Cîntă pentru a-și găsi perechea, pentru a cuceri femela cu care se acuplează. Rezultatul sînt sutele de ouă lăsate la rădăcina copacilor. Din ouă vor ieși larve care stau în pămînt mai multe luni, chiar cîțiva ani, dacă nu sînt condiții să-și înceapă viața supraterană. Așadar, cicadele de anul ăsta nu vor „învia“ neapărat anul viitor.

Un caz ciudat îl reprezintă cicadele din Statele Unite, supranumite „cicade periodice“, care apar doar din 17 în 17 ani, în cîteva state. Un fenomen rar și spectaculos, pentru care nu există o explicație. Anul ăsta e unul din acei ani. Ultima apariție a „stolurilor“ de cigade a avut loc în 2004, după cum scrie revista „Science et avenir“, care vorbește despre acest fenomen unic: insecte cu ciclul de viață de fix 17 ani (de ce nu mai puțin? de ce nu mai mult?). Mii de miliarde de insecte ies la viață, dar nu toate vor ajunge să se înmulțească, majoritatea căzînd victime predatorilor naturali. Supra-înmulțirea e o soluție pentru supraviețuire.

Da, La Fontaine a greșit, a asimilat o insectă mai degrabă „romantică“ unui leneș inconștient. În rezumat, viața cicadelor e scurtă, durează puțin mai mult decît cîntecul masculului. Nu e poetic? Să cînți, să-ți cucerești prin cîntec perechea, să te înmulțești și, cînd s-a terminat cîntecul, să mori pentru ca peste un an, doi, șaptesprezece, specia să iasă din nou la viață, să cînte aceeași melodie lăsată moștenire genetică, să se înmulțească, să moară.

Ce poet nu și-ar dori asta?