Ana Blandiana: „Libertà va cercando, ch’è sì cara”

Când am ales, cu un entuziasm aproape exaltat, terțina despre libertate din Cântul lui Cato ca punct de pornire al acestei intervenții, am făcut-o dintr-un fel de elan nostalgic, în amintirea stării de spirit în care am trăit mai mult de jumătate din viață, când libertatea – care lipsea – era valoarea supremă pentru care puteai să-ți riști viața.

Este destul să mă gândesc la miile de români – dar asta se petrecea cu siguranță și în celelalte țări din Est – care au fost împușcați sau prinși și condamnați la ani grei de închisoare, în timp ce încercau să treacă ilegal frontiera pentru a ajunge „în lumea liberă“, ca să îmi amintesc intensitatea, de neimaginat în condiții de libertate, a noțiunii de libertate de atunci.

Este destul să mă gândesc la ciudat de importanta condiție a poeților în comunism, poeți ale căror cărți de poezie, când nu erau interzise, se vindeau în zeci de mii de exemplare, pentru că în poezie se conservau, ca în niște miraculoase containere, ultimele molecule de libertate, pe care cititorii le căutau, ca să le inspire și să supraviețuiască astfel. Ca niște cavaleri fără teamă și fără prihană, cei mai buni dintre poeți evoluau pe muchia Gulagului cu sabia scoasă din teacă împotriva Cenzurii și, deși puteau fi în orice clipă înfrânți, teama față de ei a celor ce dețineau puterea totalitară era mult mai mare decât teama lor față de putere, pentru că în jurul lor cititorii se strângeau cum se strâng palmele în jurul flăcării lumânării ca să nu fie stinsă de vânt.

Este destul să mă gândesc la rezistența prin poezie care a funcționat în închisorile din România în anii ‘50 și ‘60 ai secolului trecut, când în lipsa creionului și a hârtiei, interzise, orice vers presupunea cel puțin trei artizani: cel ce îl compunea, cel ce îl transmitea prin pereți în alfabetul Morse și cei ce îl memorau, poezia fiind un concentrat de libertate pe care îl luau ca pe un medicament, ca să rămână în viață.

Și ce omagiu mai specific și mai revelator i-ar putea aduce un poet din Est, contemporan acelei intensități, lui Dante – primul și cel mai intens dintre poeții Europei – decât descrierea felului în care se vedea lumina libertății în întuneric și felul, atât de deconcertant în care, după destrămarea întunericului, ea a devenit invizibilă? Pentru că libertatea nu este vizibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Ea nu e simțită decât în măsura în care este amenințată. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic, ea devine invizibilă, insesizabilă, este uitată. Ne-o aducem aminte și o redescoperim iar doar în momentul în care începe să dispară. Împingând gândul până la ultimele lui consecințe, am putea spune chiar că libertatea nu poate fi cu adevărat înțeleasă, decât atunci când nu există.

Cu mai mulți ani în urmă am organizat la Memorialul Victimelor Comunismului din România o conferință internațională PEN pe tema „Între libertatea fizică și cea spirituală“ invitând scriitori foști deținuți politici din diverse țări din Est, dar și – unul, găsit întâmplător – din Portugalia lui Salazar. Dezbaterea, extrem de interesantă, a dus, în mod ciudat de unanim, la o concluzie neașteptată: în închisoare – spuneau foștii deținuți politici – acolo unde libertatea fizică lipsea cu desăvârșire și era pierdută până și speranța regăsirii ei vreodată, libertatea spirituală exista în mai mare măsură decât în afara zidurilor închisorii. În lumea obișnuită, supusă clipă de clipă nu doar amenințărilor și pericolelor terorii, ci și diverselor posibilități de a te feri de ele, libertatea spiritului era în permanență tracasată de ispitele compromisurilor, de îndoiala manipulărilor, de iluzia evitării represiunii, în timp ce, o dată intrată în punctul terminus al temniței, libertatea interioară nu mai era tulburată nici de spaima mai răului, lăsată în urmă, nici de speranța, la care nu se mai putea ajunge. Se făcea deodată liniște în destinul acceptat, în cele din urmă, o liniște care avea toate caracteristicile libertății.

O concluzie din care am dedus că, asemenea multor valori ale acestei lumi, libertatea este dependentă de suferință.

Mi s-a părut ușor și exaltant să-mi propun să scriu despre libertate, gândindu-mă la steaua polară care fusese ea pentru mine până la jumătatea vieții, și descopăr deodată cât de dificil și chinuitor chiar este să încerc să scriu despre libertate azi, când noțiunea devine tot mai nesigură și mai nehotărâtă, între a fi prea multă, prea puțină sau deloc și, mai ales, între cătușele pe care i le pun dușmanii și brățările grele, cu care se încătușează singură. Între întrebarea „Cu cât de puțină libertate se poate mulțumi un om?“ și întrebarea „Cât de multă libertate poate suporta, fără să se smintească, un om?“ se întinde plaja alunecoasă a libertății leneșe, indiferente, care nu știe ce să facă cu sine însăși și se lasă acoperită încet-încet, ca de o maree neagră, de corectitudinea politică.

În secolele trecute poeții îi închinau libertății ode și imnuri. Astăzi încercarea de a vorbi despre libertatea de expresie poate fi considerată suspectă și, în orice caz, incorectă politic. Paradoxul este că intelectualii, cei care au luptat întotdeauna pentru a avea mai multă libertate, luptă acum pentru a avea mai puțină, ca și cum, în felul acesta, s-ar putea apăra de propria gândire. Pentru că trebuie să observăm că este repudiată doar libertatea de a gândi.Nu ești liber să-ți alegi cuvintele și ideile, dar ești liber în schimb să-ți alegi sexul.

Faptul că anul celor 7 secole ale lui Dante ar putea rămâne în istorie ca anul cancel culture, anul cultuii anulării lunecând amenințător înspre anularea culturii, nu este doar un înspăimântător paradox, ci și un simbol. În mod ciudat, etimologic cuvântul simbol provine din grecescul syn-ballein, un verb care înseamnă a împreuna, a pune împreună. A pune împreună în aceeași biată unitate de timp cei 700 de ani de credință și iubire ai Divinei Comedia, cu teoretizarea și organizarea urii și intoleranței împotriva culturii occidentale este un simbol de care numai cinismul istoriei putea fi în stare. Libertatea „atât de scumpă“ despre care vorbește Dante, este chiar materia primă – considerată incorectă – a acestei culturi, supusă acum Cenzurii și propusă anulării.

În timp ce în Italia se desfășoară cu o impresionantă somptuozitate serbările anului Dante, universitățile americane îl cenzurează pe Shakespeare și întocmesc lungi liste de opere incorecte politic propuse anulării. Faptul că Divina Comedia nu figurează încă pe ele se datorează probabil dimensiunilor ei care au îngreunat demersurile Cenzurii. Altfel, ea întrunește toate capetele de acuzare la zi: este opera unui bărbat, alb, european, creștin, heterosexual.

Nu glumesc, chiar dacă pare că o fac și totul nu este o glumă, chiar dacă are aerul caricatural al unei parodii de apocalipsă. Faptul că cei ce au dărâmat statuile lui Lincoln și Columb, și pun sub acuzare întreaga istorie, sunt o minoritate nu împiedică primejdia să fie reală, întotdeauna minoritățile au schimbat lumea și nu au schimbat-o întotdeauna în bine. Iar faptul că totul pare absurd – ceea ce nu-l împiedică să fie ridicol – descumpănește, pentru că e de neînțeles.

Ce poate să însemne vandalizarea Memorialului Lincoln de la Washington și a statuii lui Lincoln de la Londra? Că n-ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea negrilor din moment ce, evident, în această luptă, în care și-a dat și viața, a devenit statuie? Sau ceea ce a făcut nu e suficient ca să-i șteargă păcatul originar de a se fi născut alb? Sau pur și simplu ar fi, oare, posibil ca dărâmătorii de statui să fi știut doar că a fost un președinte alb, nu și unul care a dăruit negrilor libertatea?

În mod deconcertant, lupta împotriva rasismului s-a transformat în rasism, așa cum excesul de libertate a dus la reinventarea represiunii.

Mi s-a întâmplat adesea în fața unor episoade și întâmplări aberante ale istoriei căreia i-am fost contemporană să ajung la concluzia că între Prostie și Rău există periculoase legături, în sensul că adesea prostia se transformă în Rău, fără să-și dea seama și fără să-l înțeleagă. Dar poate fi asimilată prostiei încercarea unor oameni liberi de a-și îngrădi libertatea, a unor autori de cărți de a-și inventa Cenzura, a unor profesori și oameni de cultură de a pune sub semnul întrebării însăși cultura?

Dar dacă nu de prostie e vorba, poate fi vorba de nebunie?

În limba română există un proverb: „Când Dumnezeu vrea să piardă un om, îi ia mai întâi mințile“, ceea ce vrea să spună, desigur, că în absența rațiunii, omul este pierdut, dar și că nu omul, ci Dumnezeu este responsabil de nenorocire. Ceea ce, în mod evident, nu este adevărat în acest caz. Toți analiștii sunt de acord că rădăcinile istorice ale fenomenului numit corectitudine politică pot fi identificate în „teoria critică“, ideile grupului de filozofi marxiști de la Frankfurt în anii ’20 ai secolului trecut, grup care, la venirea lui Hitler la putere, a emigrat în Statele Unite și, în deceniile următoare, a pus stăpânire pe generațiile succesive de studenți și pe viața universitară americană. Acestui păcat originar, ținut în frâu de rigorile academice la început, i s-au adăugat în timp influența unor filozofi, tot universitari, francezi ca Derrida sau Foucault aparținând generației care în 1968 scanda la Paris „À bas la culture“, jos cultura. Paradoxul este că pornită de la filozofie, mișcarea nu se dezvoltă prin dezbateri de idei, ci prin interzicerea ideilor, nu sunt negate argumente, ci chiar dreptul de a argumenta.

Indiferent dacă Dumnezeu sau Diavolul poartă responsabilitatea acestei evoluții a gândirii occidentale, este evident că ea a răsărit din solul fertil al libertății crescute în Europa ultimelor 2000 de ani și se întoarce sinucigaș, prin reinventarea Cenzurii în inima libertății, asemenea șarpelui Ouroboros mușcându-și coada.

De la corectitudinea politică la cancel culture (sau call-out culture, sau woke) tendințele ideologice nu s-au schimbat, este urmat același fel de a vedea istoria ca pe o înșiruire a nedreptăților făcute de albi celorlalte rase, de bărbați femeilor, de creștini celorlalte religii, de heterosexuali celor de alte orientări sexuale, a crescut doar gradul de violență, încrâncenare și ură. Societatea a fost împărțită în fragmente care se urăsc între ele, minoritățile sunt identificate, inventate, exaltate, împărțite în alte fragmente, minorități de minorități care se opun majorității, devenită culpabilă. Dar ne-a luat Dumnezeu mințile? Nu-și dă nimeni seama că în felul acesta se pune sub semnul întrebării însuși principiul democrației, care înseamnă victorie a ideii majoritare? Că a devenit pur și simplu periculos să vorbești în numele majorității de orice fel ?

Scriam cândva , înainte de ‘89,cu tristețe, că nu e liber cel ce are nevoie de curaj ca să fie liber. Nu cumva vom avea nevoie de curaj din nou, în condițiile în care cei ce nu renunță la libertatea de expresie și la bun-simț riscă să fie expulzați din spațiul public, persecutați, acuzați, amenințați, jigniți, umiliți?

Și chiar dacă nu e vorba încă de violență fizică, asemănarea cu revoluția culturală din China de acum 50 de ani este de-a dreptul halucinantă.

Marcarea celor 700 de ani de la moartea lui Dante vorbește nu numai despre posteritatea primului și probabil celui mai specific geniu al Europei, ci și despre forța memoriei noastre pe care se sprijină această posteritate. Rădăcinile creștine ale Europei din care a înflorit Divina Comedia reușesc să-și urce prin memorie sevele până la noi, adăugând amestecului de Bine și Frumos (kalokagathia) pe care ni l-au lăsat moștenire grecii antici, Iubirea. Fără puterea noastră de a ține minte și încăpățânarea noastră de a nu uita, Dante nu ar fi putut fi contemporanul cu care ne-am mândrit, rând pe rând, în fiecare dintre secolele care au trecut între noi. Felul în care se încearcă acum culpabilizarea întregii istorii, transformate într-o povestire de groază despre crimele Europei împotriva celorlalte continente, este un atentat nu numai la adevăr, ci și la memoria noastră, la libertatea noastră de a ne aminti și de a fi mândri de ceea ce ținem minte.

În acest sens anul Dante 2021 este o minunată victorie a memoriei omenirii împotriva celor ce încearcă chiar în acest an s-o distrugă, o victorie cu semnificații întinse dincolo de frontierele culturale. Cea mai mare reușită a comunismului a fost crearea omului fără memorie, a omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Distrugerea memoriei este obsesia și opera primordială a comunismului. O obsesie care este reluată azi având ca model cea mai aberantă dintre formele în care s-a manifestat până acum: revoluția culturală chineză. Deși este vorba de o obsesie politică, obiectivul-victimă pare a fi – și într-un caz și în altul – cultura, care este principalul depozitar al memoriei și al libertății.

Dar dacă „rezistența prin cultură“ a fost în comunism una dintre formele cele mai persistente, cele mai perene de rezistență,nu cumva asta e soluția și acum, doar că de data aceasta, nu numai cultura ne va apăra pe noi, ci și noi va trebui să avem curajul să apărăm cultura? Nu cumva va trebui să ne apărăm nu numai pe noi, ci și pe Shakespeare de cenzură? Și atunci întrebarea pe care suntem obligați să ne-o punem este dacă, după atâtea decenii de consum, libertate leneșă și distracții de joasă speță, mai putem să ne regăsim forța sufletească de pe când nu eram liberi?

Suntem, oare, în stare să ne imaginăm un Soljenițîn american?

Sunt conștientă că există multe țări în lume, în Europa chiar, unde nu mi-aș putea permite să pun în public aceste întrebări incorecte politic. Îi sunt recunoscătoare spiritului italian care a reușit să păstreze, din enorma lui moștenire de frumusețe artistică și naturală, suficiente rezerve de libertate și de bun-simț pentru a nu se lăsa maculat de apele întunecate ale„progresismului“. După cum îi sunt recunoscătoare Italiei pentru felul în care nici suferințele pandemiei, nici indiferențele culturale ale globalizării nu au împiedicat-o să orchestreze această clipă de liniște intelectuală în care aici, la Roma, în inima primordială a Europei, să putem asculta muzica sferelor, adică melodia iubirii „care mișcă soarele și celelalte stele“, pentru a ne aduce aminte cine suntem și cine trebuie să continuăm să fim. l

(Conferință susținută în 13 iulie a.c. la Roma în cadrul proiectului DANTE ASSOLUTO dedicat împlinirii a 700 de ani de la moartea lui Dante. Textul a fost publicat, în ziua conferinței, în cotidianul italian „La Repubblica“)