Liviu Georgescu, trăitor din 1989 în Statele Unite ale Americii, face parte, cu siguranță, din stirpea intelectualilor solitari. Solitari din mai multe pricini, inclusiv, sau în primul rînd, literare. Readucem în față astfel de scriitori. Tocmai aceste nume le căutăm. Așa că asupra lui Liviu Georgescu (n. 1958) merită, cu asupra de măsură, să revin. Nu doar poezia, deși despre ea vom vorbi aici, îi definește personalitatea polivalentă. Deși pare a o așeza chiar el însuși în fața altor excelențe pe care le adună în propria-i persoană. Vorbim despre un intelectual de rasă: medic internist la „Montefiore Medical Center“ și „Albert Einstein College of Medicine“ din New York, specialist în boli imune și biologie celulară, violonist și pianist (pînă în 1989 a susținut concerte la Ateneul Român, iar astăzi în orchestra Medicilor din New York), pictor (a vernisat mai multe expoziții în SUA), Liviu Georgescu este, înainte de orice, un poet autentic.
Mai întîi să spunem că Liviu Georgescu, în momentul în care părăsește România, în 1989, la, deja, cei 31 de ani, deși frecventase medii literare românești de referință (chiar „Cenaclul de Luni“), n-a fost publicat sub regim comunist. Prima carte, Călăuza, îi apare în 2000, la „Axa“ din Botoșani, cu o prefață, nota bene!, de Nicolae Manolescu. E urmată de Solaris („Universalia Publishing House“ din New York, tot cu prefață de Nicolae Manolescu). Apoi cărțile lui de poezie curg în flux, în serie, o duzină, în edituri românești. Mai mult, aproape toate sînt susținute, prin prefețe sau postfețe, de cele mai credibile nume din critica literară românească de astăzi: Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mircea Martin.
Liviu Georgescu scrie o poezie deconcertant narativă, aproape confesivă, dar și de viziune. Ample poeme se desfoliază în verseturi lungi și mlădioase peste un miez mereu ascuns, dar presimțit. „Cine suntem?“ se dezleagă prin „Cum suntem?“ Sîntem după Liviu Georgescu, doar printr-o condiționare atributivă, prin „cum“. În poeme vizionare, ale „genezei“ își caută răspunsul poetul. E vorba de un fel de anamneză în universul nostru fluid temporal, al speciei, afectiv, spiritual. Biologic chiar: aici elementele scientiste, din medicină, din biologie sînt extraordinar recuperate poetic, în congruență și semnificație cu întregul. Trupul, viscerele, mintea, afectele, memoria, somnul, cunoașterea, absența, lumina, întunericul, dragostea, ura, contemplarea, trezia, moartea, învierea, Dumnezeu, Realitatea (vorace), simțurile, uitarea sînt toate reperele identității noastre: „Lumea există și nu există, ne părăsește și ne salvează,/ scrie în noi ca pe o tabula rasa,/ violente impresii cu febra și nebunia lor,/ mintea și sufletul există și nu există, succesiuni de fapte și idei,/ percepții nesupuse legilor, simple asociații,/ lipsite de adevăr./ La început Dumnezeu nu a fost în noi și nu l-am putut pipăi,/ nu-l puteam vedea, auzi, nici prin lunetă nu puteam să-l privim/ agățat în spatele planetelor (…) Numai noi cu noi, față în față cu deșeurile simțurilor și memoriilor,/ cu idei care plutesc în interior ca niște umbre palide pâlpâind/ pe ecranele albe ca visul“ (Cum suntem II, Nu am voie, Ed. Paralela 45, p. 12).
Chiar și atunci cînd scrie (rar) poeme care au aerul unor construcții lirice expresive în sine, poetul se întoarce tot spre discursul ontologic, tot spre proiecția omului generic ca teren fertil de explorare crudă pentru forțele oarbe de sus, invizibile și penetrante, ca spre un cobai de lux „al lui Dumnezeu“ prezent și ubicuu numit codificat „Realitate“: „Realitatea a devenit un ochi agresor, cu pași de soldat,/ cu șenile impecabile. Ne urmărește, așa cum noi urmărim/ o gânganie căutându-și hrana și depunând ouă./ Ne dictează actele și deciziile. În celuloidul istoriei se insinuează/ un carnaval coșmaresc și tragic,/ succesiunea cinematografică de locuri și întâmplări…“ (Ochi miriapozi).
Dispoziția lirică a poetului pare inepuizabilă. De unde și un sentiment al producției pe stoc. Acest lucru nu se întîmplă din cauza capacității lui de a scrie pletoric, ci de a schimba din mers registrul liric, de la cel vizionar, cosmogonic chiar, polifonic, la poemul de sunet pur, ambiguu semantic, vag și neliniștitor precum o muzică bună: „Nu vagul care strigă veșnic în van/ în victorioase Walpurgii// doar vagul înflorit pe crengi de măslin/ lipsit de centru și margini/ întors întotdeauna în sine/ și inundat de fragilitatea părerii/ isihastru miracol/ pâine simplă a păsărilor călătoare“ (Vagul și terțul exclus).