Ce e de schimbat?

Dacă ar depinde de dumneavoastră, ce anume ați schimba, astfel încât viața literară, condiția scriitorului român, literatura română în general să arate mai bine?

 

GABRIEL COȘOVEANU

Scriitori și statistici

Ca să am putere de decizie, probabil că ar trebui să mă înregimentez politic, plus că, dacă s-ar întâmpla, ar fi relevant doar la nivel înalt, cât să ai altitudinea să propui legi și să le susții. Nefiind membru al vreunui partid (am votat, în vremurile „romantice“, cu PAC-ul, și cu președintele său, implicit, precum toți prietenii mei. Ei, ce-a ieșit, s-a văzut atunci.), o să răspund, mă tem, mai mult metaforic, în sensul că voi emite câteva păreri pur personale, și, cum ar veni, din zona idealismului. Totuși, să spun ceva, cât de cât, punctual, întrucât sunt mai multe mize în acea întrebare modulată lansată de dumneavostră.

Viața literară se simte bine, mi se pare, prin ceea ce fac revistele Uniunii Scriitorilor din România. Și cele sub egida USR se descurcă onorabil, cine vrea să citească, are ce. Important e dacă vrei să citești, or, în acest punct, nu știu cât depinde de mine. E adevărat că pot influența studenții spre lectură, dar, la mijloc, nu e o chestiune neapărat pedagogică, ci una societală, care îi îndeamnă pe tineri mai degrabă să NU citească, din moment ce ei observă că un cuantum de cultură funcționează ca o frână în calea ascensiunii tale. Deschid televizorul și constată imediat cam ce soi de energumeni au succes.

Scriitorul român poate fi și bogat (mai rar, dar știm cazuri recente), și famelic. Ca și orice artist, în genere. Condiția lui depandă de atâția factori subiectivi, că ar fi să repertoriem, aici, ceea ce nu e în chestie, nu știu câte situații de editați masiv și plini de bani, și, pe altă parte, autoexilați, morți prematur prin pușcării comuniste sau constrânși la compromisuri politice. El, artistul, spune, de regulă, că își asumă condiția de creator, poate neprizabil, deși e clar că ar prefera gloria. Fie și simbolică, nu doar pecuniară.

Ca literatura română să arate mai bine? Ne întoarcem, iremediabil, la subiectele anterioare. Scriitori avem, duium. Mulți, talentați. Avem, însă, și niște statistici, care indică faptul că românul nu prea are de-a face cu lectura, ba chiar e codaș în Europa la cumpărat de cărți sau frec ­ventat de librării. Asta se știe, oricum.

Pe de altă parte – şi asta inflamează, cum ştim, pe orice poet sau prozator, mai ales din categoria „laureaţi“ – Nicolae Manolescu, spre pildă, în Prefața la Istoria… sa, explicitează o chestiune de precedenţă: „Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii“. Fel de a spune că ţine de pura iluzie că literatura n-ar avea nevoie de escortă (interpretanţii au fost văzuţi, în special când nu elogiau obiectul studiului, când ca eunuci, când ca paraziţi, când, mai recent, ca „muşte bâzâind într-o vioară“), întrucât valorile, perene fiind, s-ar impune de la sine. În absenţa istoricului şi criticului literar – în unele cazuri, fericite, ei coexistă, deşi decalaţi temporal, în aceeaşi persoană iubitoare de coerenţă şi congruenţă – nu ar fiinţa nici o operă, apărarea şi ilustrarea ei revenind, ca misiuni primordiale, exact celor care sunt găsiţi, în fiecare epocă, vinovaţi de faptul că-i propun pe unii pe podium în defavoarea altora, sau că ar avea ceva dreptate prin ce reţin, dar greşesc prin ceea ce omit etc. Așadar, aș schimba, poate, statutul criticului literar, deși el deja îl deține, ca atare, ca să-i spun instanță care instaurează un scriitor. De acolo, de fapt, pornim. De la cine pune accentele.

Dar îmi vine în minte și o remarcă a lui Paul Cornea (din Interpretare și raționalitate): „Dacă suprasolicităm raţiunea, riscăm s-o transformăm într-o inchiziţie, dacă, dimpotrivă, cedăm iniţiativa impulsurilor necontrolate şi plusăm pe jocul nestingherit al fantasmelor şi afectelor, riscăm alunecarea în delir ori sacrilegiu“.

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

Să respectăm Constituția

Dificultatea temei luate în discuție este apreciabilă. Mai toți simțim că lucrurile nu merg prea bine în ceea ce privește condiția scriitorului român contemporan și că sunt foarte multe de făcut pentru ca perspectiva să se schimbe. Mai întâi însă trebuie să luăm în calcul faptul că nu mai trăim într-un regim totalitar și etatist, în care schimbările (mai bune, mai rele) să poată fi făcute de sus în jos, impuse populației. Când ne propunem să schimbăm ceva, orice, care depășește posibilitățile noastre individuale de acțiune, ar fi logic să ne gândim dacă avem și pârghiile necesare pentru a traduce în fapt schimbarea respectivă. De reforme, schimbări și proiecte au fost pline aceste trei decenii scurse de la momentul Decembrie 1989. Dar câte dintre ele au fost materializate, transpuse în practică, trecute de pe hârtia unde sunau atât de bine în realitatea socială și societală înconjurătoare? Ca să nu cădem în eroarea de a face planuri „din cuțite și pahară“, mi se pare obligatoriu să legăm orice proiect de condițiile lui propriu-zise de materializare, de elementele concrete ale transpunerii lui în realitate. Și să acceptăm din start faptul că, nemaitrăind într-un stat totalitar și etatist, avem mult mai puține și slabe pârghii prin care o schimbare să poată fi impusă. E nevoie deci să schimbăm verbul, de la „a impune“ (de sus în jos) la „a propune“ (de la nivelul nostru către toate categoriile socio-profesionale din România); iar apoi, să propunem ceva concret, viabil, fezabil.

Iată deci modesta mea propunere pentru îmbunătățirea condiției scriitorului român contemporan. Mai întâi, Statul trebuie responsabilizat prin convergența literaturii române contemporane cu învățământul umanist și educația generală din România. Dacă este mai greu de acceptat pentru decidentul politic că orice scriitor român merită o subvenție pentru orice carte a lui (nici nu ar fi posibil, financiar, așa ceva), e poate mai ușor de înțeles că fiecare elev din învățământul de stat din România trebuie să aibă acces – nu doar în teorie – la cultura națională din care literatura autohtonă contemporană face parte. În articolul 32 din Constituția României e scris că „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare“, iar în articolul 33, că „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume“. Dreptul la învățătură și accesul la cultură sunt definite în termeni foarte clari în Constituția României, acea Constituție pe care orice decident politic, orice Parlament, orice Guvern și orice Președinte al României trebuie să o respecte. Iar sprijinirea culturii naționale din articolul 33 poate fi legată de dreptul la învățătură din articolul 32 prin: 1) fonduri de achiziții destinate bibliotecilor școlare; 2) vouchere cu care profesorii să poată cum păra cărți; 3) alocații strict pentru achiziții de cărți cu care elevii să-și poată constitui prima lor bibliotecă personală.

Sunt mii de profesori în România, zeci de mii de elevi în fiecare promoție și un singur pachet legislativ, făcut, cum se spune, „cu cap“ și pe termen lung, ar putea efectua această investiție macro a statului român în învățământul, cultura și lectura din România. Ce ar însemna ca fiecare elev din România să poată cumpăra o carte pe lună (sau una la două luni) semnată de un autor român contemporan, la propria lui alegere? Cât de complicat ar fi oare ca fiecare bibliotecă școlară să aibă anual un fond de achiziții pentru cărțile de literatură română contemporană? În sfârșit, o fi chiar atât de greu să se reia inițiativa mai veche de a li se oferi profesorilor vouchere cu care să cumpere cărți?

Cu Constituția într-o mână și cu un volum tocmai achiziționat al unui autor român de azi în cealaltă, parcă altfel ar arăta condiția scriitorului contemporan, a elevului și a profesorului din România.

 

VASILE DAN

Starea limbii române de astăzi

În mod evident starea literaturii române vii, de astăzi, nu poate fi altfel decît starea limbii române de astăzi. În ambele ei ipostaze: de limbă vorbită (din ce în ce de mai puțini vorbitori) și de limbă scrisă (și mai puțini antrenați în gramatică). Niciodată, nici măcar în timpul „bonjuriștilor“, limba română n-a fost mai mutilată decît acum. La toate nivelele: vocabular, sintaxă, ortoepie. Știu, limba este un fenomen viu, un organism viu. Știu, folosința, în variantă evidentă greșită (locație, de exemplu), bate norma gramaticală. Știu, limba română de după 1989 vine după o experiență carcerală, așa zicînd, lingvistică: costelivă lexical, redundantă în expresii, clișeizată. Eliberarea ei în 1989 a împins-o însă spre cealaltă extremă: s-a vîndut cu totul englezei. Nici măcar ei, ci englezei americane. Contactul cu poezia beat i-a făcut pe unii poeți să arunce din copaie limba română antedecembristă, cu pruncul ei cu tot, o limbă ce supraviețuise, totuși, doar literar, în cărți bine scrise. De exemplu: în poezia veritabililor șaizeciști, în frunte cu Nichita Stănescu, urmat de valoroșii poeți solitari, de un leat, sau aproape de un leat, cu el: Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Petre Stoica, Daniel Turcea, Mihai Ursachi. Toți aceștia erau precedați de supraviețuitorii poeziei belice și postbelice române: Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Gellu Naum …

Ceea ce irită însă, în această problemă concretă, și nu se spune pe față, este plasarea scriitorilor pe o scară valorică. În literatură n-a fost niciodată egalitate între scriitori așa cum scrie la Constituție că ar fi între cetățenii țării. Un scriitor nu este egal niciodată cu un alt scriitor. Știu, e greu, dacă nu dureros să se accepte acest lucru. Această frustrare – a plasării diferite a scriitorilor pe scara valorică prin critica literară și instrumentele ei specifice (recenzii, cronici, dicționare, istorii literare, sinteze specifice), cu consecințe logice, dar nu obligatorii, și sociale –, generează infinite, interminabile zarve și intratabile nemulțumiri. Inevitabile. Poate chiar această anchetă încearcă să le mai calmeze.

 

GELLU DORIAN

Mentalitatea

Greu de spus. În primul rând, cred, nu scriitorul român, în special, are vreo vină anume, care face ca viața literară din care face parte să arate acum așa cum arată, ci mai curând mentalitatea căreia el i se adresează, și anume cea a cititorului, care face legea, dar și mentalitatea unor cobreslași.

În primul rând aș schimba, dacă s-ar putea, această mentalitate a receptorului, a cititorului, care face ca bunăstarea scriitorului să fie alta prin achiziționarea de carte românească a prezentului. Cititorul român este unul extrem de selectiv în defavoarea cărții românești. Spune, când se află într-o librărie: a, e scriitor român, nu merită! Sau mai grav: „nu se merită!“ Nu totdeauna, dar, în general, preferă o carte a unui scriitor străin decât una scrisă de un scriitor român, fie el și în vogă. Procentul e destul de mare, de peste 75% în acest raport de asimilare a cărții străine în detrimentul celei românești. Politic nici nu este corect, nu-i așa! Și cum aș face asta? În primul rând, la diversele întâlniri cu cititorii, la târguri de carte, la diverse emisiuni radio, tv, ori în cazul traducerilor în alte limbi, n-aș promova doar aceiași scriitori, de regulă un număr restrâns, ce dă impresia că literatura română este foarte săracă. Or, nu este deloc așa! Aș interacționa promoțiile literare și mai ales zonele în care acestea există. Aș crea o miză atractivă pentru cititorul român, prin promovarea insistentă a tuturor categoriilor de scriitori. Acum zonele literare sunt lăsate mereu la periferie, chiar dacă, prin anumiți scriitori mereu prezenți la astfel de manifestări de promovare, acestea par a fi prezente. Efectele au dus la crearea imaginii de sărăcie și subțiere a păturii valorice a scriitorilor români. Și de aici sentimentul de frustrare, invidia, reacția de demolare a breslei de către cei care se transformă în „reformatori“ de ocazie, așa cum se întâmplă acum în lupta Uniunii Scriitorilor din România cu această categorie care-și adună forțe din rândul promoției tinerilor, foarte nemulțumiți de „viața literară“ de la noi. Și asta se reflectă și în mentalitatea cititorilor, care creează imaginea prost receptată a scriitorului român, a statutului lui fie profesional, fie moral.

În al doilea rând aș încerca să schimb și mentalitatea scriitorului român, care, în cele mai multe cazuri, este deformată de efectele proastei receptări, în diverse forme, de la cititori la prezența în istoriile literare recent elaborate, la prezența în reviste în care contează. Îmi este foarte greu să emit o rețetă acum, dar o opinie pot să am. Scriitorul român este, la rândul lui, și el extrem de sensibil. În primul rând confundă breasla din care face parte cu o instituție care-i conferă valoare, poate una chiar adăugată, la care el nu mai adaugă nimic, ci doar vanitate, orgoliu, ori așteaptă de la aceasta tot felul de drepturi, în timp ce el nu-i oferă nimic, ci, mai mult, o defăimează, o demolează chiar în fața unei lumi mirate de o astfel de atitudine. Aș lucra, în acest sens, la solidarizarea scriitorilor români, prin recunoașterea meritelor tuturor scriitorilor, nu știu cum, dar altfel decât se petrece acum. O diversificare a celor mereu promovați ar crea o altă atitudine, atitudine din care s-ar naște o altfel de viață literară decât cea în care trăiește acum scriitorul român. Este adevărat, nu ai cum să-i mulțumești pe toți scriitorii români. Genus irritabile vatum, așa cum a spus Horațiu, adică acest „neam supărăcios al poeților“ (aici al scriitorilor!) este greu de mulțumit, greu de remodelat în mentalitate, însă nu imposibil. În fond particularitățile fiecărui scriitor țin de caracterul fiecăruia, însă atunci când faci parte din compoziția unei vieți, fie ea chiar și literară, trebuie să încerci, fie de pe poziție de conducător, fie de pe poziție de membru, să intri în forma statutară a acestei condiții. Orice abatere duce la degradarea acesteia, așa cum se întâmplă acum.

 

HORIA GÂRBEA

Doar cinci litere

La întrebarea anchetei aș putea spune că nu îmi ajung patru mii de semne, nici 40 de mii, ca să spun ce aș schimba pentru ca viața literară, a scriitorilor și chiar literatura noastră să arate mai bine. Sau aș putea spune că am nevoie de numai cinci litere, cele care compun cuvîntul „totul“. Pentru o schimbare semnificativă, lucrul necesar, primordial, sînt banii. Ar trebui schimbate raporturile literaturii/literaților cu fondurile alocate acestora de stat, prin administrațiile centrale și regionale. Dacă bugetele alocate culturii ar crește de cinci sau de zece ori, iar birocrația cerută acordării lor s-ar reduce la o cincime, tot ar fi prea puțin. Investiția în cultură e pe termen foarte lung, iar beneficiul este inestimabil. Să presupunem că o administrație, între 1870 și 1920, ar fi plătit pentru ca 30 de scriitori să trăiască foarte confortabil și să-și vadă de scris. Iar dintre cei 30 unii ar fi fost Eminescu, Creangă, I. L. Caragiale, Slavici și Titu Maiorescu. Iar de ceilalți 25 nu s-ar fi ales nimic. Nu ar fi meritat efortul financiar? Dar dumnealui, statul, zice: ăștia au apărut oricum și au scris, trăind cum au putut. Să lăsăm destinul să-și facă treaba. Dar nu e așa. Pentru o literatură temeinică e nevoie de instituții la care nu scriitorul sau editorul sau directorul de revistă să meargă cu căciula în mînă și vraful de dosare cu șină sub braț. Invers: instituțiiile, cu oamenii lor pregătiți și avizați să întrebe de ce e nevoie. Au în plan o ediție în traducere dintr-un mare clasic european? Au descoperit niște debutanți care merită sprijiniți? Au gîndit o ediție critică dintr-un clasic român? Vor să acorde niște premii unor scriitori octogenari? Ce propunere au pentru ridicarea statuii unui scriitor în piața cea mai mare din oraș? Literatura se poate dezvolta prin comisionare de piese de teatru, acordare de burse pentru studii critice și ediții, fonduri pentru realizare de antologii, pentru călătorii de studii ale scriitorilor români, dar și pentru festivaluri și simpozioane la care să fie găzduiți autori de seamă din alte țări. Universitățile ar trebui să primească bugete speciale pentru organizarea de conferințe și seminarii. Toate acestea și multe altele se fac la noi aleator, sporadic, din sărăcie și ca urmare a eforturilor, uneori disperate, ale Uniunii Scriitorilor sau ale unor persoane care fac rost pe cont propriu de bani și care depind de bunăvoința și simpatia personală a cîte unui politician cu mintea mai ageră. Asta trebuie schimbat, dar e foarte puțin probabil să se schimbe: lucrurile acestea trebuie să aibă regularitate, continuitate, previzibilitate pe termen foarte lung și fonduri din belșug. Dacă s-ar face, în douăzeci de ani și mai ales într-o jumătate de secol efectul ar fi semnificativ, n-am mai jeli că avem analfabeți funcționali printre elevi, ca și printre profesori. Literatura și cultura în general nu sînt niște mofturi decît pentru moftangii.

 

DAN GULEA

Scriitorul și școala

Iluzia că putem controla viața literară, fie și în numele unei îmbunătățiri a ei, a fost nutrită încă din cele mai vechi timpuri. Acesta este, în fond, un gen literar prestigios.

Se știe că un scriitor este (aproape) întotdeauna pregătit să citească sau să interacționeze, să comunice sau să (se) explice; dar principala posibilitate de a comunica nu o constituie canalul propriu de comunicare (relațiile, conturile de social media, prezența în spațiul public – în fine, propria „bulă“), ci o anumită infrastructură care trebuie, și astăzi poate mai mult decât ieri, construită.

Primii scriitori (în fond, primele persoane publice) pe care i-am văzut, prin inițiativa unui profesor de română de la liceu, au fost poetul Ion Stratan și meticulosul Banu Rădulescu, întemeietorul revistei „Memoria“. Un eveniment (sau au fost două?) care nu a mai avut continuitate s-a pierdut între ore severe și posibilitățile considerate infinite ale vârstei. Și, în același timp, strălucesc și sunt convocate, acum și aici. Era momentul ideal pentru a vorbi despre literatura contemporană și de a afla astfel, prin verbul poetului, că unul dintre cei mai reprezentativi scriitori (de fapt: cel mai mare!) ai prezentului anilor 1990 este… Nichita Stănescu – frumos omagiu, mândru și poate firesc, dar cât se poate de inadecvat.

Scriitorul român trebuie să fie prezent în școală; și las la îndemâna autorilor de programe școlare și de manuale definirea literaturii contemporane, alcătuirea canonului didactic și consider că ar trebui coordonate o serie de programe prin care scriitorii să vină în școli, în mod constant, pentru a forma astfel generații de cititori, pentru a întreține un public. Reverberațiile s-ar cunoaște în timp (ce politician e pregătit să aștepte?), nu doar la nivelul unor amintiri personale (cunosc numele celor care au venit în fața unor elevi, cândva, pentru că citesc și acum literatură), ci la nivel sistemic, al pieței de carte – generic vorbind.

Tipul acesta de interacțiune este astăzi lăsat la îndemâna unor conjuncturi județene, în fața copiilor (de diferite vârste, de la clasele mici la cele mari) compărând, de regulă, barzii județeni, prin intermediul unor relații și cunoștințe care nu au de-a face cu literatura.

Nu este mult ca, în fiecare școală din România, la un moment dat, câte un scriitor – un scriitor adevărat însă, nu județean – să vină în fața copiilor o dată pe semestru. Firește că, în ciuda oricăror rezerve, comparații, discuții, nu ar putea fi moderate afirmații „totalitare“ de felul celei de mai sus, care stabilea clasamente și individualități în domeniul poeziei.

Dar cel mai mare câștig (de estimat, poate în 10 ani de la conturarea unei astfel de atmosfere) ar fi crearea unui public interesat nu de literatură la modul general, ci de literatura română; este mutarea pe care societatea o poate face.

În practică, vremea (dacă a existat vreodată) în care un scriitor poate influența societatea a apus – sau cel puțin s-a erodat substanțial –, astăzi există termenul de „influencer“; un ultim reflex ar putea fi „intelectualii lui X sau lui Y“, unde necunoscutele desemnează oameni politici, anturați nu atât de scriitori, cât de, așa cum precizează sintagma, intelectuali publici, de formație neoconservatoare, în genere mai vocali.

Este timpul ca scriitorul de astăzi să intre în școală.

 

ANDREA H. HEDEȘ

O baghetă magică?

Tot gândindu-mă la această anchetă mi-au venit în minte versurile unui cântec binecunoscut al lui Gérard Lenorman: Si j’étais Président de la République… Păstrând tonul ludic, soluția ar fi o baghetă magică, dar acest lucru nu este, din păcate, posibil. Condiția scriitorului român în momentul de față este doar vârful icebergului și este rezultatul unei evoluții nefericite a societății noastre. Sunt aproape imposibil de îndreptat decenii de erodare care vin după decenii de opresiune. Iar înaintea lor, ceea ce exista era o literatură tânără, cu efervescențe și complexe, dar ai cărei reprezentanți au avut realizări remarcabile, date fiind împrejurările, lăsându-ne o literatură, ceea ce presupune o limbă, o cultură, o societate. Cred că și acum, în ciuda senzației dezolante, întreținute și de zgomotul epocii, lucrurile nu stau rău. După ce timpul va (dis)cerne, posteritatea va avea autori, opere și realizări conexe (reviste, premii, o organizație profesională puternică, viață literară) spre care să privească cu admirație, poate chiar cu venerație. În lumea scriitorilor se face tot ceea ce este omenește posibil pentru ca viața literară, condiția scriitorului român, literatura română în general să arate mai bine. Problema este că scriitorii sunt lăsați singuri, împlinind, după milenii, visul lui Platon. Ceea ce lipsește este concursul societății și implicarea mai marilor zilei. Scrisul a devenit o formă de rezistență, de păstrare a ceea ce e mai de preț din ființa umană, din ceea ce o înnobilează, o formă de luptă amintind de noblețea și sacrificiul unor cavaleri medievali, al căror Graal este literatura. E păcat că nu se înțelege efortul acesta și importanța lui într-o lume în care ființa umană este supusă unor asalturi perfide, unor eforturi de nivelare și de remodelare care l-ar face pe fostul nostru conducător iubit să se rușineze. E un mic miracol dacă astăzi un tânăr cititor deschide o carte. E un drum lung și anevoios de parcurs pentru a ajunge la lectura de plăcere, de loisir. Imaginea bunicii-icoană care să citească nepoților, a mamei cu chip de înger ori a unei sfielnice, bălaie dăscălițe care să așeze copilul pe drumul cărții sunt imagini reconfortante, dar neconforme cu realitatea pe care o trăim. Privim arareori spre Asia din interes cultural. În țări precum China, Coreea de Sud, Japonia, Vietnam, cultura e în continuare un lucru de primă importanță, la fel și înțelegerea faptului că educația stă la baza ei. În Vestul cu care ne tot comparăm și spre care încă tânjim (cumva, psihologic, nu ne simțim „acolo“, integrați) cultura este apanajul elitelor. Și la noi cultura este pentru cei puțini, dar altfel, mai original, iar scriitorii, cu durere trebuie să o recunoaștem, sunt niște marginali. Cartea ajunge în centrul de interes al tânărului cititor parcă doar parcurgând drumul întortocheat și lung al hazardului, deoarece, dincolo de vorbe, nu se văd pași concreți, acțiuni de susținere a educației și, implicit, a literaturii din partea cezarilor zilei. Lumea aceasta intensă, frumoasă și grea, cu eleganța ei din alte timpuri, cu nebunia și idealismul ei, lumea literară românească este vie. Scriitorii își fac datoria: scriu. Dar pentru cine?

Și totuși, revenind la spiritul ludic de la început, dacă aș putea, aș folosi o baghetă magică sau praf de zâne care să aducă armonie, bună învoire și pace în lumea aceasta mică în care nu se înțelege că divide et impera servește oricui numai lumii literare nu.

 

VASILE IGNA

Reglaje fine

Primul impuls e cel de a răspunde: nu aș schimba nimic! Literatura, slavă Domnului, nu se confundă cu viața literară. Cea din urmă, asemenea vieții însăși, e o consecință, un epifenomen al unei evoluții permanente, cu reguli adesea nescrise, relativ inteligibil formulate, dar infinit interpretabile.

Literatura română nu poate arăta nici mai bine, nici mai rău decât Lumea în ansamblul ei și nici decât lumea românească, în nesfârșita ei fierbere și realcătuire. Stabilitatea poate fi o aspirație pe termen lung, sau un deziderat urgent, dar ea nu e, în cazul nostru, decât o fierbere cu capacul pus pe oală în care știi ce ai pus, dar nu ești prea sigur ce va ieși. Rețetele nu ajută la nimic dacă focul e prea mic sau se stinge înainte de vreme. Cum regulile sunt generatoare de stabilitate doar atunci când se nasc din solidaritate și benevolență, evoluția, drumul spre mai bine, nu se asigură decât prin previzibilitate administrativă și relativ consens.

De aceea, o Uniune a Scriitorilor care să continue, măcar cu aceeași perseverență, bună-credință și cu același succes, apărarea independenței scrisului și supraviețuirea decentă a scriitorilor este hotărâtoare și indispensabilă. Cum momentele de acutizare a crizelor favorizează nașterea formelor fără fond (dar și puseele autoritariste), calmul, răbdarea și consecvența întru binele câștigat sunt obligatorii. O eventuală reașezare a statutului breslei în jurul unor prevederi clare, fără echivocuri și parafraze inutile, ar putea contribui la limpezirea climatului și calmarea unor spirite prea înfierbântate. Saint-Just, altfel, de tristă amintire, spunea că „une longue loi est une calamité“. În artă, orice reglementare care favorizează, sau chiar legitimează, cumințenia, stimulează mediocritatea și naște simulacrul cultural, în interiorul căruia fiecare se consolează criticând pe toată lumea. Nu ne ajung bolile și pandemiile?

Un alt punct sensibil, de astă dată ținând de fiziologia elementară a literaturii, privește editurile și revistele literare. Ca unul care, timp de douăzeci și cinci de ani, am lucrat într-un „sistem editorial“ național care număra 27 de edituri (și o Centrală a cărții!), sunt cel din urmă care aș avea de ce să deplâng existența sutelor (poate miilor!) de edituri din România de azi. Doar că, din nefericire, asociate unui învățământ umanist cel puțin precar, dacă nu de-a dreptul iresponsabil, prea multe edituri și reviste culturale (honni soit qui mal y pense!) intermediază o proliferare a mediocrității și a provincialismului, care, la urma urmei, nu sunt simple păcate veniale, ci boli cu diviziune celulară accelerată. A alege înseamnă a pune în balanță, a cântări înainte de a plăti și a pune marfa în cămară. „Concordia“ dintre vânzător și cumpărător nu e doar o iluzie, ci și un pericol. Iar mediocritatea e mai periculoasă decât ignoranța, deoarece alimentează iluzia valorii și suprapune, în mod mai mult sau mai puțin premediatat, grupuri sau indivizi cu aceleași nevoi fiziologice, dar cu predispoziții genetice și școlaritate diferită. Doar că unii înfulecă întru îmbuibare,în timp ce ceilalți se hrănesc, cu sentimentul, mereu reînnoit, că participă la o ceremonie. Permițându-mi să cred, pe mai departe, că literatura adevărată e ipostaza de ceremonie a unui ecumenism cultural, ce nu discriminează dogme și nu pedepsește ereticii, vă rog să apreciați dumneavoastră dacă ar fi sau nu ceva de schimbat.

 

NICOLAE JINGA

Analiza de sine

Acest „dacă“ – așezat în fruntea întrebării și țintind posibile schimbări benefice în cadrul vieții literare actuale, oferă o fabuloasă deschidere purei fantezii scriitoricești, pe de o parte, iar pe de alta, asigură orizontului nostru de așteptare ivirea unor idei viabile și regeneratoare, încă latente, încă embrionare în straturile de adâncime ale realității virtuale. Mă gândesc, în context, la reala dificultate ce o resimt întru alegerea și ordonarea cuvintelor în idee, și, totodată, la excelența răspunsului pe care l-ar fi dat întrebării Ioan Petru Culianu, liderul incontestabil al contingentului meu (1950). Iarăși, în context, amintindu-mi de Jorge Luis Borges și de Grădina potecilor ce se bifurcă, în virtutea presupoziției că mi s-ar da de undeva de Sus, pentru câteva clipe numai, o formidabilă putere extramundană, mai întâi și mai întâi de toate aș modifica puțin curgerea timpului istoric. Aș derula timpul istoric înapoi. Pe durata a o sută de ani. Până în punctul de convergență inițial: de unde se poate rula de la capăt către ziua de azi, în suspensie – cu aceiași actanți și în același cadru spațial – pe brațul celălalt al bifurcației, cel de rezervă. Știu eu (și știm noi) de ce. O sclipitoare demonstrație pe tema „bifurcației“ , a celor două posibilități de alegere prezenta regretatul Laurențiu Ulici, cu mulți ani în urmă. Păcat că nu mi-am notat-o.

Din start și fără niciun echivoc. Orice schimbare de dragul schimbării, așa cum își doresc unii: la nivel instituțional-administrativ scriitoricesc, o consider incalificabilă din punctul de vedere moral-intelectual-juridic și de-a dreptul demonică. Ne bântuie morbul autodistrugerii. Există meschine jocuri de interese, frustrări și resentimente, dar și praguri peste care, din decență, nu se poate trece. Din punctul meu de vedere și din fericire pentru noi toți, dincolo de inerentele slăbiciuni – în speță de ordin financiar, Uniunea Scriitorilor din România este o instituție solidă și funcționează în parametrii firescului. Mă bucur că, prin intermediul întrebării, mi s-a dat prilejul devoalării opiniei personale referitoare la gravele atacuri îndreptate împotriva Uniunii Scriitorilor din România, de chiar unii dintre foștii ei membri.

Dacă ar „depinde“ de mine, pentru ca viața literară „să arate mai bine“, aș avea în vedere trei feluri necesare de schimbări: (a) schimbarea de mentalitate auctorială, (b) schimbarea de viziune asupra actului administrativ-cultural-patrimonial (cu accent pe învigorarea și dinamizarea vieții literare din interiorul filialelor USR) și (c) schimbarea bornelor de relație (cu unele dintre instituțiile statului și cu mijloacele mass-media). Din rațiuni de spațiu tipografic, voi face scurte referiri doar la primul model de schimbare.

Astfel, aș cere tuturor scriitorilor, fără nicio excepție, trecerea de urgență din chiar momentul de față la o atentă, completă și necruțătoare analiză de sine (lăuntrică). Am în vedere derapajele de mentalitate și comportament. Scriitorul nu e oricine și nu se poate comporta oricum. Lupta lui este numai cu sine și cu opera sa. Anumite maladii ale spiritului (invidia, răutatea, obrăznicia, ranchiuna, grobianismul, îngâmfarea, orgoliul nemăsurat, lăudăroșenia, lipsa măsurii, denigrarea operei celuilalt etc.) îl coboară pe scriitor până la nivelul lemurianului cuvântător (vorba lui Ernst Junger). Trăim într-un spațiu eminamente creștin și puțină venire în fire nu ne-ar strica. Aș cere solidaritate de breaslă, compasiune pentru cei aflați în suferință și ajutorarea lor imediată, materială și morală, precum și necondiționatul respect datorat celorlalți. Pentru ca viața literară „să arate mai bine“, e absolut necesar să arătăm ceva mai bine pe dinlăuntru noi înșine, scriitorii. Honeste vivere, neminem ledere et suum cuiqve tribuere.

 

ADRIAN LESENCIUC

La ministere

Schimbarea la care vă referiți nu ține de Uniunea Scriitorilor din România, ci de două ministere în care reforma – minoră din punct de vedere al costurilor, majoră din perspectiva efectelor asupra limbii și literaturii române – ar putea avea rezultate. Nu sunt adeptul reformei de dragul reformei. Prefer, în multe situații, schimbarea naturală din interior, derivată din nevoia de adaptare la mediul extern. Dar în cazul nostru alinierea la practicile Vestului nu se poate face atâta vreme cât consumul literar este la alte cote. Ca să faci ca literatura română să conteze este neapărată nevoie ca ea să aibă pentru cine să conteze. Să proiectezi și să educi publicurile țintă. De aceea reforma este absolut necesară, pentru că ea ar trebui să propună în primul rând educarea publicului.

Ministerul care ar trebui să dea startul reformei ar fi cel al Culturii. Problema în ansamblu are la bază o gravă fractură în societate, apărută între criteriile estetice și cele de pe piața de carte. Cartea românească nu s-a adaptat la piață, iar o parte a scriitorilor care au simțit fluxurile și regulile pieței au încercat să propună schimbări radicale. Piața românească de carte este dominată de producții submediocre, facile, adresate unui public larg și needucat. Este suficient să privim clasamentele vânzărilor la târguri, pe platformele de vânzare de carte sau, pur și simplu, în librăriile clasice. Pe primele locuri se află lucrări de spiritualitate, dezvoltare personală și romane subțiri, siropoase, lipsite totalmente de valoare. Pe de o parte, există vocile, asimilabile celor conservatoare, care clamează principiul autonomiei estetice, pe de alta, există vocile asimilabile perspectivei progresiste, ale celor care rolul Ministerului Culturii. Prin subvenții de stat, ministerul poate sprijini editurile să publice și să promoveze cartea românească. Însă, pentru a o face, ar trebui să țină cont și de nevoia editării și promovării nu după criterii ale vandabilității pe o piață rudimentară, needucată, ci după cele ale cultivării, educării publicurilor. Astfel, banii din subvenții ar putea fi folosiți în două scopuri precise: pentru publicarea și promovarea literaturii române clasice (iată la ce ar putea sluji canonul literar), respectiv pentru publicarea și promovarea literaturii române contemporane (încă neașezate din perspectiva canonului). Cu alte cuvinte, subvențiile ar fi direcționate în raport cu criteriile celor care clamează supremația vechiului principiu al autonomiei esteticului, evident, prin intermediul unor jurii sau comisii ale Uniunii Scriitorilor din România, care să selecteze cartea de calitate. În baza acestor propuneri, manuscrisele sau titlurile selectate, cu sumele aferente, ar urma să ajungă la editorii care își asumă să editeze și să promoveze respectivele lucrări. Marile edituri din România ar urma să își mențină propriile liste de autori apropiați ai editurilor – fiind întreprinderi private, este firesc să facă acest lucru –, dar ar promova și literatura considerată a fi de calitate de specialiști în domeniul literaturii, în colecții distincte, despre care publicul larg ar urma să primească garanția valorii. Pentru a face o simplă asociere, pentru publicul larg ar fi ca o căutare pe Netflix a filmelor apreciate de critici.

Cel de-al doilea palier pe care ar trebui să fie continuată reforma este cel care ține de Ministerul Educației. Apelând la aceeași proiecție canonică (din nou se arată utilitatea canonului) și la listele scurte de scriitori contemporani reprezentativi, incluși în programul finanțat de Ministerul Culturii, programele școlare ar putea fi actualizate, inclusiv în aria curriculară „limbă și comunicare“. Iar acesta ar fi un bun început de reformă. În esență s-ar pune în discuție o schimbare reală, coerentă la nivel național, vizând cultivarea maselor în raport cu produsele de calitate ale unei literaturi care, înainte a se adapta unor piețe externe, ar trebui să se adapteze celei interne.

Coerența demersului ca atare este dublată de un alt soi de coerență: educația nu este nimic altceva decât transmiterea culturii de la generație la generație.

 

ALEXANDRA FLORINA MĂNESCU

Implicare

Dacă sintagma viața literară se referă la viața scriitorilor, la evenimentele editoriale și culturale, am putea spune că fiecare breaslă are o viață: viața instalatorilor, viața constructorilor, viața inginerilor, viața IT-iștilor ș.a.m.d. Cum se face că viețile acestora sunt extrem de active și de înfloritoare? Este foarte simplu. Lumea are nevoie de ei! Este vorba despre o nevoie conștientă și imediată. Deductiv, pentru ca viața literară – în general, pentru ca viața scriitorilor – în particular, să arate mai bine trebuie să fie creată și/sau menținută nevoia oamenilor de scriitori, de cărțile lor. În timp, această nevoie, în unele cazuri, s-a diminuat, poate chiar s-a anulat, iar în altele ea nu a existat și nu există. Astfel, sunt astăzi adulți care și-au estompat nevoia de literatură și elevi, tineri care nu au simțit niciodată această nevoie. Cauzele, evident, sunt foarte multe, iar pentru a găsi soluții ele trebuie să fie știute foarte bine. Nu realizez acum o contabilizare a lor. Mă rezum la o cauză și propun, prin urmare, o soluție. O primă cauză – așa cum reiese din cele precizate anterior – este aceasta: nu putem să avem nevoie de ceva ce nu am cunoscut. Cum să simtă elevii o nevoie acută de literatură, în sensul cel mai larg, cu tot ce presupune ea, dacă nu știu ce înseamnă, dincolo de o definiție sau alta, dacă nu au cunoscut niciodată un autor care să îi fascineze, dacă nu le-a spus nimeni niciodată ce este un scriitor. Știu ei oare că doar un scriitor e și magician, și inventator, și constructor, și doctor, și preot, și judecător? Știu elevii, tinerii că doar scriitorii tălmăcesc vorbele și cuprind în literă inefabilul, că doar ei clădesc cele mai frumoase lumi și că doar ei pot vindeca prin forța cuvântului bine ticluit, că doar ei pot salva sau pot condamna doar cu talentul lor?

Elevii mei m-au întrebat cândva ce este un vatman și, atunci când citim schița D-l Goe, mă întreabă ce este un conductor. Nu m-au întrebat niciodată ce este un scriitor, fiindcă ei cred că știu. Nu li se pare nimic misterios. Un scriitor nu poate fi decât o persoană care scrie, pur și simplu.

Prin urmare, din punctul meu de vedere, pentru această cauză – absența nevoii de scriitor, de literatură – soluția ar fi ca scriitorii valoroși să fie aduși în școli.

Din câte am citit, un proiect asemănător desfășoară chiar Uniunea Scriitorilor din România și revista România literară (probabil, cu resurse financiare proprii). Eu aș vedea această soluție ca punct important al unui program național de revigorare a culturii și a învățământului. Proiectul Uniunii Scriitorilor ar fi trebuit inclus în programul național România educată.

Acum cinci ani, am finalizat un masterat cu disertația Discursul președinților României despre educație. Nu-mi propusesem o astfel de temă pentru lucrarea finală, doar că discursul președintelui Klaus Iohannis rostit cu prilejul lansării proiectului național România educată și denumirea acestui proiect/program m-au intrigat. Documentându-mă, am descoperit că fiecare președinte al României, la începutul mandatului, și-a propus câte o reformă a educației, educația fiind, după cum știm, prioritate zero… Am analizat și am comparat toate discursurile despre educație și toate propunerile. Nu am găsit decât câteva idei valoroase. Din acestea, una singură presupunea promovarea literaturii scrise. Iar România educată era acum cinci ani o compilație a presupuselor reforme educaționale precedente. M-am bucurat să citesc în revista România literară scrisoarea deschisă a domnului academician Nicolae Manolescu adresată președintelui României, deși conținutul relevă o realitate deosebit de tristă.

Revenind, poate că un proiect național de cunoaștere a scriitorilor români contemporani își va găsi locul într-un adevărat program de redresare a învățământului. Un parteneriat între Ministerul Educației și Uniunea Scriitorilor ar putea fi un bun început.

Referitor la prima întrebare, aș mai spune că ar crește considerabil calitatea vieții literare dacă ne-am fructifica energia și talentul în pagini de analiză a scrierilor, și nu în pagini de ocară.

Acum, ce anume aș schimba, astfel încât condiția scriitorului român să arate mai bine? Condiția scriitorului, statutul său se leagă, inevitabil, de înflorirea vieții literare. Dar cu o singură soluție viața literară și condiția scriitorului român nu pot înflori. Pot îmboboci. De aceea, aș face și următoarele precizări.

Îmi propusesem de multă vreme să compar un manual vechi de limba și literatura română cu un manual nou. Ancheta dumneavoastră mi-a prilejuit această operațiune. Ceea ce sesizasem este acum și verificat. Comparând un manual de clasa a V-a de limba și literatura română din anul 1996 cu unul din anul 2017, observ(ăm) că în trecutul nu tocmai îndepărtat literatura conta mult mai mult decât contează în prezent. În manualul din 1996 există 21 de texte (20 din literatura română, 1 din literatura străină), iar în manualul din 2017 există 5 texte pentru orele de literatură! Iar o bibliografie obligatorie și/sau suplimentară, concepută de experți din MEN sau de la CNPEE, în conformitate cu noua programă și cu noile tipuri de subiecte pentru examenele naționale, nu există! Dacă ar depinde de mine, i-aș reda literaturii române locul cuvenit în manualele școlare.

Am constatat, totuși, și o tendință actuală benefică – aș spune – mai ales condiției scriitorului român de azi. Textele-suport de la examene, de la concursurile și de la olimpiadele școlare din ultimii ani, aparțin, în mare parte, autorilor români și, de multe ori, autorii sunt scriitori contemporani. Sper doar să nu se ajungă la situația extremă de a fi valorificate doar texte recente și uitate cu desăvârșire, fiind considerate prea grele ori depășite, texte fundamentale pentru literatura noastră.

Închei exercițiul meu de putere decizională, referindu-mă la încă două schimbări pe care le-aș face pentru ca literatura română în general să arate mai bine și să fie mai bine cunoscută.

Prima, aș umple bibliotecile școlare cu toate cărțile de care au nevoie elevii și profesorii! Bibliotecile școlare și-au putut reînnoi și/sau completa fondul de carte acum 15 ani, când școlile au primit un fond special, dar și acela în funcție de numărul de elevi ai școlii! Așa se face că, de exemplu, în școala în care eu predau și în toate școlile din România, care nu au beneficiat de sponsorizări, nu există nici măcar un exemplar din Istoria critică a literaturii române! Nu există nicio carte publicată după anul 2007!…

Nu în cele din urmă, cred că implicarea scriitorilor, a criticilor și a istoricilor literari, a teoreticienilor și a specialiștilor de renume în stabilirea planurilor-cadru, a programelor școlare, a programelor de examen este obligatorie, iar științelor umaniste le-aș acorda importanța cuvenită. În diferite ordine de ministru, în diferite documente oficiale, filologia, istoria, studiile culturale vin după matematică, fizică, chimie, informatică, biologie, geografie, științele mediului, filosofie…

În încheiere, se cuvine să amintesc un fapt evident. Realizând monografia revistei România literară, am constatat că, după 1990, Uniunea Scriitorilor și principala sa publicație s-au preocupat permanent de îmbunătățirea vieții literare, a condiției scriitorului român, a literaturii române în general.

 

IOAN MOLDOVAN

Dialogul

Viața literară, la noi, probabil și la case mai mari, nu diferă de celelalte ,,vieți“ (socială, politică, economică, administrativă ș.a.): o neașezare cruntă, care durează și durează, provenind, ea, din pervertirea criteriilor și (implicit) a valorilor, o hărțuială partizană ce se dovedește fără sațiu și care își îngăduie cele mai ticăloase procedee, o voință feroce de a distruge instituțional ceea ce trecutul (nu neapărat cel îndepărtat) a reușit să edifice cu nu puține eforturi și chiar cu sacrificii, un fel de precipitare de a face tabula rasa cu tăvălugul în scopul unei dubioase ,,înnoiri“, primatul persoanei (numaidecât din același partid, club, cenaclu, aceeași gașcă, generație), în disprețul principiilor și al personalității autentice etc., etc. – situația e prea bine cunoscută pentru a mai insista. În privința vieții literare de la noi, situația e, puțin spus, îngrijorătoare. Nesfârșitul șir de procese în care e târâtă de ani – deloc buni, dimpotrivă! malefici – Uniunea Scriitorilor de un grup care pretinde că e mânat de setea reformării acestei instituții esențiale pentru viața culturală, în general, a literaturii române în substanța sa de durată este, pentru marea majoritate a scriitorilor români, doar una dintre acțiunile menite să distrugă ceea ce funcționează – desigur, nu ideal, căci cultura e supusă unui atac continuu venit de unde te aștepți și de unde nu te aștepți – fără să pună în loc decât forme goale de conținut spiritual autentic și profund.

Mă gândesc serios ce anume sau cine ar trebui să fiu eu ca să depindă de mine și de schimbările pe care le-aș impune instaurarea unui ev nou în viața literară, în condiția scriitorului român, în literatura română în general.

Să zicem că aș fi acel Ceva/Cineva. E clar și trebuie să o spun ritos: nu am un Tratat pe acest subiect. Să înființez vreo comisie de lucru? Dar știu prea bine, așa biet ins cum sunt (exempli gratia! ), că n-ar fi decât o formă de a fenta ori a amâna rezolvarea. Trebuie pornit, totuși, de la ceva. Să zicem: GENUS IRRITABILE VATUM ( lat. ) neamul supărăcios al poeților – Horațiu, „Epistulae“, II, 2. Nu ai cum, tu, operator de administrare culturală, să impui un regulament care să nu supere pe nimeni, așa că premisele nu sunt optimiste. Nu doar că se va supăra cutare ori cutare, ci el va trece la mânie, apoi va acționa căutându-și ,,volintiri“ momiți cu funcții de conducere în viiitoarea uniune de scriitori, cea bună, vezi bine!, reformată , de vreme ce îi au pe ei în capu’trebii. Așadar, înțelegând cu ce ,,material“ uman ai de a face, îți vine să-ți iei câmpii. Așa că mai bine transcriu, așa la cald, câteva măsuri din fictiva mea programă:

Trebuie lucrat la mentalul celor în cauză, să înțeleagă că un scriitor are valoarea operei sale, iar aceasta nu e hotărâtă de el însuși și de amici, ci de judecarea critică profesională și de timp, firește. Că în cultură nu funcționează democrația, ci meritocrația. Că juriile au obligația morală să asculte doar de principiile judecății critice și nu de solidarități de grup. Că ,,bătrânii“ se cuvine să îi citească pe cei ,,tineri“, să-i sprijine, să-i încurajeze și aceștia din urmă să cunoască mai întâi ceea ce sunt porniți să nege vehement, sau doar să ignore cu superbie ceea ce s-a petrecut înainte de apariția lor în câmpul (de luptă) al literaturii. Că vârsta unui autor nu e argument, nici pro nici contra valorii. Că limba română e într-adevăr aur și tezaur, cu legi lăuntrice, nu exterioare firii sale, și că pentru un scriitor român ea este singurul spațiu în care se poate în-scrie și în care își poate dobândi o identitate de creator. Că singura autopromovare fastă e cea prin operă, nu prin tehnici de bombardament internetic continuu. Că lectura rămâne calea bună – firește, nu facilă – spre reala cunoaștere a literaturii. Că școala e în ultimele decenii în culpă, falsificând scopurile lecturii și pulverizând ideea de valoare literară canonică. Etc., etc. Și, totuși, cine ar putea face, singur, așa ceva, ori altceva, mai bun. Soluția este, încă o dată, dialogul. Dar pentru asta trebuie să ne verificăm auzul, pentru a nu constata că suntem surzi. Și să nu fim ursuzi. Ca să nu rămânem mofluzi.

 

ANDREI NOVAC

Sistemul de valori

Cele mai importante schimbări ar trebui să se producă în sistemul de valori al fiecărui scriitor. Din nefericire, scriitorul român contemporan nu mai există pentru societate, el se ascunde undeva, probabil, în spatele realității cotidiene. Pentru marea majoritate a oamenilor este mai mult ca sigur irelevantă activitatea scriitorilor contemporani. Cea mai mare parte din societate consideră că un scriitor important nu poate fi contemporan cu ea. Astfel, scriitorul contemporan nu există pentru lumea în care trăiește. Și asta din cauza faptului că spațiul public este dominat de o serie de nonvalori. Unele din aceste nonvalori stăpânesc, prin diferite mijloace, atenția publicului interesat de literatură, astfel că, de cele mai multe ori, parte din scriitorii importanți sunt izolați de contactul direct cu publicul consumator de literatură. După 1990, s-a ajuns la o situație foarte delicată în ceea ce privește modul în care o operă literară contemporană ar putea să atragă atenția cititorilor. Lucrul acesta s-a putut întâmpla doar prin folosirea altor mijloace decât cele clasice și anume: implicarea în viața politică, realizarea de emisiuni TV. Această situație a generat o ruptură iremediabilă, astfel că scriitorii importanți au ajuns să fie cunoscuți de publicul larg fară ca acesta să-i asocieze cu opera lor literară. Peste toate aceste lucruri intevine și faptul că, în ultimii 30 de ani foarte puțini scriitori au reușit să trăiască efectiv din scris, fiind nevoiți să aibă diverse activități care să le permită să poată trăi decent într-o lume în care literatura și arta, în general, nu reprezintă repere pentru nimeni. Au existat și există o serie de activități și de programe desfășurate de Uniunea Scriitorilor din România – cel mai important organism care protejează și promovează literatura română de valoare – care au fost și sunt menite să apere atât scriitorii, cât și operele lor. Ca toate aceste lucruri să se îmbunătățească a trebuit ca instituțiile statului menite să promoveze literatura română contemporană să dezvolte programe eficente și racordate la realitatea culturală contemporană, astfel încât cei mai importanți scriitori contemporani și clasicii literaturii române să beneficieze de cărți traduse la cele mai importante edituri din străinătate, atât prin mijloacele deja existente, T.P.S, Publishing – programe ale Direcției Centrul Cărții din cadrul Institutului Cultural Român, singurele programe care sprijină, în acest moment, literatura română de valoare în străinătate –, dar și prin programe bilaterale, prin lecturi publice, cât și prin traducerea literaturii române contemporane. Mai există însă o problemă fundamentală în ceea ce îi privește pe scriitorii români contemporani și anume: incapacitatea de a putea să creadă și în ceilalți, să aibă bucuria de a citi și de a aprecia și cărțile celorlalți, atunci când este nevoie. Competiția în artă și în literatură nu este cu ceilalți, este cu tine însuți. Posibilitatea de a te putea depăși îți aparține doar ție. Literatura înseamnă, în primul rând, bucuria de a trăi literatura pur și simplu. Dacă am putea să depășim toate aceste obstacole, cred cu tărie că literatura română, care a avut și are scriitori foarte valoroși, ar arăta mult mai bine.

 

IRINA PETRAȘ

Dacă și cu poate…

Întrebarea poate fi citită și ca invitație la joacă. „Ce-ai face dacă ai primi un miliard de lei?“ Răspunsul ar fi o poveste, căci s-ar lansa, fără plasă, în utopii. Mi-aș imagina, de pildă, că sunt Samantha (din celebrul, pe vremuri, serial) și aș îndrepta totul cu o mișcare a nasului de vrăjitoare: țara ar fi împânzită de scriitori asaltați de edituri din țară și de peste hotare, gata să le scoată cărțile în tiraje uriașe și în condiții grafice excelente; de librării făcând cu greu față cererii de carte românească dinspre toți cetățenii dornici de cultură;de luxoase case de odihnă care i-ar aștepta să-și tragă sufletul între două cărți stând la taclale pașnice și roditoare cu alți colegi de breaslă, într-o armonie cum numai poveștile sunt în stare să găzduiască.

Dacă iau întrebarea ca pe o provocare serioasă, îi constat imediat eroarea de abordare. Dacă ar depinde de mine?!Păi, firește că (și) de mine depinde! Devenit membru al Uniunii Scriitorilor, te angajezi deja să faci tot ce stă în puterile tale pentru îmbunătățirea vieții de scriitor. Dacă mai ești și ales în vreo funcție e și mai limpede că și de tine depinde, de cât din timpul tău ești dispus să sacrifici pentru mai binele breslei. Ești scriitor fiindcă te simți scriitor, iar scrisul ți se pare rostul tău pe lume. Uniunea îți acordă titlul de scriitor prin consensul unor critici literari (deloc feriți de subiectivitate în efortul lor de evaluare obiectivă). Dar încă nu-i destul pentru a cere susținere necondiționată din partea societății. E o învestitură nesigură, neacreditată până la capăt. Mai trebuie să dovedești „valoarea de întrebuințare“ a scrisului tău. Să i se recunoască importanța pentru literatura și cultura română, pentru statura noastră identitară. Nu poți obține recunoaștere decât cu concursul cititorilor, al editurilor, al agenților literari, al sistemului. „Vast proiect!“

Dacă ar putea fi surdinizate orgoliile și vanitățile (nu abolite, căci orgoliul și vanitatea intră în portretul oricărui creator), s-ar descoperi că statura în cetate a scriitorului de el depinde în primul rând. Păsăruica din cunoscuta parabolă e vie sau moartă după cum decide cel care o ține în căușul palmelor, în singurătatea lui funciară. Dar, iarăși, nu-i destul. Instituțiile noastre greoaie, egoist interesate pun mereu piedici cărților în drumul lor spre cititori. Nu trăim nicidecum într-o societate administrată de oameni cu adevărat convinși că doar prin Cultură putem fi cu adevărat cineva în corul popoarelor lumii. Drumul de la vorbă la faptă e, la noi, mai lung decât aiurea. Dar e adevărat și că o carte bună, scrisă cu inteligență și har, e de cele mai multe ori recunoscută ca atare. În cele din urmă.

Apoi, literatura română arată atât de bine cât o țin puterile și talentul părților componente. Aici nu pot interveni decât lucrând la mica mea postată de literatură, cu gândul că includerea ei în ogorul comun îi va adăuga acestuia o frântură de carat în plus. Nimeni nu te poate face mare scriitor dacă nu ești. Faimele „făcute“ sunt trecătoare. Repet, am o părere bună despre literatura română și, spre deosebire de mulți români, nu cred neapărat că traducerile ne-ar face mai buni și nici că un Premiu Nobel ar schimba ceva fundamental. Literatura română, pe care o îmbracă perfect limba română, e întâi de toate pentru români: instrument de cunoaștere de sine, de definire și aprofundare a identității. Dacă „marfa“ noastră e foarte bună și vom fi în stare, instituțional, să asigurăm „degustări“ peste hotare, va fi prețuită și căutată și de ceilalți. Literatura română nu va fi astfel mai bună (traducerile sunt rareori perfecte). Dar cum noi, românii, suntem, dintotdeauna (cultură „discretă“ fiind prin hazardul Istoriei), mari cititori și traducători de literatură străină, am fi, desigur, mândri dacă străinii ar avea acces și ei la marile noastre cărți și le-ar putea proba eficiența fie și în haină de împrumut.

O ultimă cârtire. Mi-aș dori ca literatura română, condiția scriitorului, viața literară să fie mai bune, nu să arate mai bine…

 

SAVU POPA

Simbolic, social, uman

Asupra scenei literare de la noi, nicidecum înstrăinată, distanțată de lumea zgomotului și a furiei din jur, cade altfel de lumină a reflectoarelor, una străbătută de irizări onirice, care o predispune misterului, îndoielii, reflexivității, neliniștii. De aceea, consider că o anumită îmbunătățire a vieții literare ar viza consolidarea unei arte sau culturi a lecturii, care să permită inițierea cititorului în ,,a descifra și interpreta semne“ (Alberto Manguel), devenind, astfel, un fel de ,,cititor model“ (Umberto Eco). Întrebările care decurg din această inițiativă ar putea fi următoarele, dat fiind faptul că la noi, în societate, nu despre penuria lecturii este, neapărat, vorba, ci despre modul în care se citește sau se va citi de acum înainte. Așadar, ar fi interesant de aflat, mai degrabă, nu cât se citește, ci cum se citește azi? Astfel că, întrebarea de ce se citesc anumite cărți? ar putea fi înlocuită cu, eventual, următoarea: Ce tip de lecturi, simboluri, viziuni, discursuri, așteptări, dezamăgiri ar putea avea cititorul de la anumite cărți?

Dincolo de o pretinsă adaptare/ conformare a scriitorului sau a scrisului acestuia la tiparele social-cultural-virtuale, pe care societatea de astăzi le afișează și le amplifică (uneori, atât de zgomotos – narcisist), este important să primeze, după părerea mea, apropierea de o „semantică profundă“ (Paul Ricoeur) a actului de lectură, care, însoțit de o instruire, selectare valorică a operelor, acesta ar putea facilita o modalitate de apropiere a scriitorului de universul de așteptare al cititorului și, de ce nu, de consolidarea unui eventual dialog dinamic, integrativ/ interogativ între acești doi parteneri de creație. Unde, mai exact, s-ar putea realiza această cultură a lecturii? Ar putea fi, în primul rând, în școlile, care ar face loc, în programele lor, cel puțin unuia dintre opționalele de pragmatică a lecturii sau, mai degrabă, educație a lecturii, așa cum există, de pildă, educație socială, antreprenorială, etc. Ar fi, oare, posibil? Eu, în calitate de profesor, mi-aș dori foarte mult acest lucru și trag un semnal de alarmă asupra necesității stringente a dezvoltării mult mai pregnante a capacităților de lectură, cu care elevul ar trebui să iasă din școală, pregătit ca un cititor, până la urmă, al lumii din jurul său!

În cadrul profilul scriitorului de astăzi se intersectează, cel puțin, două personalități: cea a personajului enigmatic, Bartleby, creat de Herman Melville, ale cărui cuvinte sunt de fiecare dată aceleași: I would prefer not to și al cărui comportament, fiind deschis interpretărilor, sugerează adaptarea sau, dimpotrivă, neadaptarea la lumea din jur, dar și refuzul de a te suprapune peste modelul tău scriitoricesc, până la ștergerea oricăror granițe dintre individualitatea ta și a acestuia; cealaltă personalitate îi aparține nimănui altcuiva decât lui Don Quijote, care, desigur, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Așadar, la nivel simbolic, în personalitatea scriitorului de astăzi, aceștia doi conviețuiesc, con-lucrează, devin două fețe ale lui Ianus, cele care îl ajută sau ar trebui să îl ajute să își recunoască posibilitățile și disponibilitățile, iluziile sau așteptările, reușitele sau eșecurile. De aceea, dincolo de orgolii, neîmpliniri, culmi sau prăpastii, scriitorul ar putea fi conștient că, prin această posibilă educație prin lectură, cititorul s-ar putea conecta sau interconecta la sensibilitatea acestuia. De altfel, apropierea dintre cititor și orice operă de valoare s-ar putea împlini prin deja tradiționalele târguri de carte, lansări, dezbateri, prezențe ale scriitorului în școli, licee, facultăți, dar suportul decisiv al tuturor acestor manifestări ar putea fi cel tehnologic (nu, însă, exclusiv, dar, cu toate acestea, imaginea, fie ea și virtuală sau online, ar reconstitui contextul sau ar reprezenta opera, prin îmbinarea dintre vizual și auditiv, menținând vie curiozitatea cititorului), cel social (apropierea de scriitorul în carne și oase, care, pentru elevi nu ar mai reprezenta doar acea ființă de hârtie cenușie, încremenită în anumite tipare kafkiene, responsabile pentru notarea corespunzător-limitată conform interpretării didactice) și, nu în ultimul rând, cel uman (prin empatie, curaj, sensibilitate, generozitate, smerenie, deschidere), pe care orice scriitor ar trebui să le aibă, dacă dorește să câștige pariul cu societatea, în toată diversitatea ei, atât de tentaculară.

 

ADRIAN POPESCU

Un climat literar benefic

1. Un climat literar benefic este acela unde dialogul are șanse să medieze între estetici divergente, stiluri opuse și generații diferite. Avem în viața culturală contemporană un astfel de dialog (real, realist), principial, fecund? Nu sunt convins; mai degrabă asistăm la o dureroasă secționare a vieții literare pe criterii generaționiste / ideologice. Conservatorism versus progresism. Știu că este imposibil să se instaleze (nici nu ar fi de dorit) deplina concordie în lumea artiștilor, personalități puternice. Schimbul de argumente onest mi se pare însă o soluție pentru o detensionare a animozităților. Dialogul, așadar; dezbaterea pe subiectele fierbinți ale zilei (istorii literare, volume de sinteză, critică, panorame); acceptarea sau neacceptarea noilor ideologii europene care neagă tradiția culturală majoră, canonul dincolo de canon, canonul structurant al civilizației noastre bimilenare – toate acestea ar trebui luate într-o discuție aplicată.

2. Festivalurile literare naționale (internaționale), recitalurile de poezie, colocviile criticilor, turnirurile poetice organizate de Uniunea Scriitorilor au inclus reprezentanții mai multor generații, favorizând apropierea între autori care, poate, se priveau până atunci cu neîncredere unii pe alții. Contactul uman direct, spontan, colegial face uneori mai mult decât pledoaria. Programele literare bine gândite, Gala Poeziei române contemporane coordonată de Nicolae Manolescu, Festivalul Național „Mihai Eminescu“ de la Botoșani, organizat de Gellu Dorian – cu unele mici scandaluri, în căutarea gloriei efemere, e adevărat; dar ele nu au putut șterge aura inițială –, de asemenea festivalul clujean condus de Irina Petraș (FESTLIT) sau Festivalul Internațional de poezie „Tudor Arghezi“ de la Târgu Jiu ori Festivalul Național de poezie „Lucian Blaga“, gestionat de Cornel Nistea la Alba Iulia, și altele, pe care nu le mai enumerăm, sunt tot atâtea exemple de bună conlucrare între generații. În aceste întâlniri de vârf ale vieții literare, prin numărul de spectatori și prin calitatea autorilor – și unii, și alții descoperă ceea ce îi unește și nu ceea ce îi separă.

3. Întâlnirile periodice cu cititorii, întâlniri care nu au lipsit nici până acum, s-ar putea înmulți, pornind de la anchetele literare ale unor reviste (România literară, „Orizont“, „Steaua“). Există un evantai tematic amplu, generos, garantând succesul. Unii cititori invitați la dezbateri ar putea fi publicați cu intervențiile lor în paginile revistelor literare.

 

ANDREEA RĂSUCEANU

Un paradox

Cred că, în ultimii douăzeci de ani, am trăit un paradox din acest punct de vedere. Niciodată n-au fost atâtea colecții dedicate literaturii de astăzi, editori deschiși către literatura română, care să încurajeze producția de carte autohtonă. De asemenea, librării dispuse să-i promoveze pe autorii români, să își spună spațiul la dispoziție pentru a organiza lansări și tot felul de întâlniri, lecturi, festivaluri etc. în jurul unor cărți nou apărute. Într-adevăr, în ultimii ani a scăzut numărul publicațiilor literare, dar au apărut bloguri care îi mențin pe autori în atenția publicului, și chiar dacă nu fac asta prin cronici de întâmpinare scrise de profesioniști, ele își au utilitatea lor. Târguri de carte cu sute de evenimente și o ofertă pe măsura (calitativă măcar, dacă nu și cantitativă) celei occidentale. Și totuși, parcă niciodată condiția scriitorului român n-a fost o formulă mai goală și mai tristă. De ce se întâmplă asta, de ce autorul român nu poate trăi (măcar parțial) din scris și e obligat să aibă unul, uneori mai multe joburi și să fie scriitor de weekend, de ce, cu excepția vedetelor literare, vinde cu greu un tiraj de 1000 de exemplare, 2000 în cazuri deja fericite, de ce imaginea lui rămâne cunoscută doar unui grup restrâns de persoane, cele câteva mii care mai citesc și urmăresc ce se întâmplă în literatura română de azi, care ar trebui să fie cea mai vie și să suscite, ca în orice cultură normală, cele mai multe reacții. Ce îi lipsește autorului român ca să aibă toate aceste lucruri: timp pentru scris, o situație financiară decentă, (re)cunoaștere și apreciere? Publicul, el e cel care lipsește, publicul cititor, cultivat, „educat“, ca să folosim un termen aflat azi pe buzele tuturor. Ca autorului român să i se schimbe condiția, și literatura de azi să reînceapă să conteze, trebuie să existe publicul care să îi redea influența de altădată. Câtă vreme bugetele destinate culturii sunt întotdeauna la limita inferioară a listei cu finanțări acordate instituțiilor, câtă vreme programele școlare sunt făcute pe genunchi, haotice și în școală se citește tot mai puțin, mai dezorganizat, cu consecința directă că elevii termină liceul incapabili să folosească decent limba română, cu o precară cunoaștere a literaturii române, uneori chiar și a regulilor gramaticale, nu cred că se poate vorbi despre schimbare. Nici câtă vreme lipsesc programele de încurajare a lecturii, de susținere a mediului editorial, mai ales în contextul crizei pandemice din care încă nu am ieșit, programe coerente de traducere, deci de exportare a literaturii române de azi, rezidențele literare, pe scurt tot ceea ce susține și stimulează cititul, scrisul și activitatea editorială. Unele sunt măsuri care privesc publicul, altele pe autor sau pe editor. Dar ei nu pot merge decât împreună, pe același drum, care ar trebui să fie unul mai lesne de urmat pentru toată lumea.

 

ILEANA ROMAN

Noblesse oblige

Şi de mine depinde ceea ce trebuie făcut acolo sus, după cum şi eu depind de cine se află acolo sus pentru a face ce trebuie făcut. Scriitorii sunt obligaţi mai întâi să scrie opere, dacă se poate şi capodopere, prin care s-ar eleva şi imaginea ţării lor. Totuşi nu-i de ajuns dacă, dincolo de masa de scris, scriitorul vrea să trăiască respectat într-o societate normală, cum se spune cu un biet truism şi astăzi. Trăim timpuri tot mai schimbătoare de viteze tehnice şi de alte paradigme, iar scriitorul vrea să scrie şi împotriva timpului său.

Marginalizaţi sau la coada cometei au fost scriitorii şi în regimul comunist. Erau respectaţi doar cei care mergeau pe linia partidului (ulterior s-a şi ivit un banc apropo: culmea culmilor era să mergi cu tramvaiul pe linia partidului). Elitele fie au sfârşit în temniţele comuniste, fie au făcut unele compromisuri spre a-şi salva opera şi spre a mai fi de folos societăţii. Celebrităţi, precum G. Călinescu, T. Vianu, S. Cioculescu, Al. Dima în anii dezgheţului (după 1960) au revenit la catedră, au ocupat funcţii la vârf. Fără prezenţa lor de mentorat, învăţământul şi cultura ar fi rămas mai sărace. Dar un respect pentru ceilalţi scriitori, generaţiile deceniilor ’60, ’70, ’80, a fost obţinut numai prin confruntări cu factorii politici, anume bătălii dându-se în presă, cum şi la masa dezbaterilor. La câteva dezbateri a participat însuși N. Ceauşescu, iar rezultatele s-au văzut. Unii au continuat să-l cânte, să-l omagieze, dar şi ceilalţi au avut de câştigat: drepturi de autor plătite de edituri şi de toate publicaţiile, care după 1960 urmăreau mai întâi valoarea estetică a creaţiilor; editurile urmăreau circulaţia cărţilor prin librării şi prin biblioteci; destui scriitori au călătorit în străinătate pe spesele Guvernului, unii nici nu s-au mai întors. Scriitorii, pictorii, actorii au menţinut un echilibru tenace, iar operele ce au rămas de frunte şi azi şi mâine sunt cele care s-au realizat în pofida ideologiei unicului partid şi desigur a cenzurii ideologice. S-ar spune că au fost mult mai motivaţi, s-ar crede că cei de astăzi, aflându-se într-un nesfârşit câmp de libertăţi, n-au motive să se plângă, sau dacă au, atunci de ce nu se implică tenace până la… dovedenie. Eu m-am implicat, am înfiinţat un festival de literatură, iar în cadrul acestuia am organizat colocvii la care au participat scriitori din toate zonele ţării, colocvii chiar despre „viaţa literară, condiţia scriitorului român“ etc. La ediţia festivalului din 2014 am propus spre dezbatere un proiect de lege, respectiv Legea cărţii româneşti, ulterior redactată şi trimisă conducerii USR spre a o „revizui“ şi înainta Senatului României. Reiau din acel proiect câteva propuneri din cele fiind tot mai imperative astăzi. Mai întâi trebuie restabilit la Ministerul Culturii departamentul Direcţia Carte, Biblioteci publice. Apoi trebuie reînfiinţată instituţia Centrul de Librării, care să asigure unitar la nivel naţional achiziţia de carte de la edituri pe baza comenzilor fidele ale librăriilor şi bibliotecilor publice – acestea reorganizate la rândul lor. Instituţiile culturale sunt tot mai sărăcite de cei ce le conduc, sinecurişti, dar fără nicio vocaţie, ci doar figuri schimonosite poate şi din cauza inculturii lor (a se citi şi bibliofobie) încât devin agresive, căci ignoranţa pusă într-un scaun devine agresivă. Aceasta e imaginea de fapt a spectrului politic actual infiltrat pandemic în toate structurile societății.

Dar vina vine din toate părţile. Noi, românii, ştim să dăm mereu vina pe alţii, pe huni, pe turci, pe ruşi, pe ţigani, acum şi pe globalizare, pe internet (ce-i drept, ăsta chiar e cloaca maxima). Dar să ne întoarcem din virtual la concret. Și repet: problemele culturii de astăzi trebuie rezolvate începând de sus. Trebuie rezolvate mai întâi disfuncţiile din Ministerul Culturii care e rupt de instituțiile culturale ale județelor. Ministerul a înființat aici niște Direcții implicate doar în a da vize unor construcții ale bisericilor. Directorul acestei Direcții din județul meu este total necunoscut pentru scriitori, pictori, artiști și total străin pentru celelalte instituții de cultură din județ. Noi, scriitorii, suntem vinovaţi mai întâi faţă de preocupările specifice meseriei noastre. Direct sau indirect contribuim la nesfârşitele inflaţii editoriale. Maculaturile plastifiate apar, nu că se vând, nu că se citesc de naivi, ci că se plătesc de către cohortele de amatori. E bine pentru aceștia că scriu şi publică, dar au şi pretenţii, unii se visează cu carnet de scriitor, și chiar primesc „bun de tipar“ şi bune recenzii semnate la vedere de cunoscuţi critici literari. Şi editurile mai mici (dar multe) trebuie să aibă redactori, corectori, consilieri direct răspunzători de conţinutul lucrărilor publicate, astfel s-ar mai reduce şi spuzenia erorilor gramaticale, cum şi abuzul compilaţiilor, acestea la „lucrări de cercetare“ în varii domenii.

Toate aceste minusuri semnalate aici sunt parşive în ochiul vulgului, încât deseori este afectată (sau infectată) şi imaginea scriitorilor veritabili, cât timp depindem unii de alţii. Vrem să fim citiţi, vrem mai mulţi cititori. Azi, cititorii sunt cei holbaţi în celulare şi în ecranele Tv – cu sutele, dar din care lipseşte prezenţa scriitorului. Poate n-aţi observat că în programele Tv la distribuţia filmelor lipseşte chiar numele autorului operei ecranizate. Prezenţa scriitorilor la emisiunile Tv se constată a fi in absentia.

Conducerea USR trebuie să se implice în tot ce ţine de imaginea membrilor USR, cum şi de imaginea culturii în general. Este salutară scrisoarea domnului Nicolae Manolescu către preşedintele ţării, apărută recent în R. l., însă nu trebuie să rămână un gest răzleţ. Trebuie să ne implicăm mai mulţi şi mai convingător. Trebuie să ducem bătălii până la capăt, încât să putem spune că am şi cucerit. Excelenţa sa Respectul depinde de reciprocitate ca în oglindă. Uneori celălalt e „o pasăre imposibilă“.

 

VASILE SPIRIDON

Cu spirit critic

Dacă ar fi să mă angajez la o astfel de ingrată treabă, în cadrul conducerii de tip piramidal, autarhic, aș lupta din răsputeri, cu instrumentele criticului literar, împotriva a ceea ce, acum două decenii, Nicolae Manolescu definea într-un editorial a fi literatura proastă (Literatura proastă, în România literară, nr. 50/2002). Criticul lua în considerare nu atât lipsa concretă de valoare a unor opere (deşi se referea și la aceasta), cât absența principială a calităţii din unele categorii de opere. Astfel, editorialistul a găsit ca fiind mai importante un număr de şase tipuri de literatură: 1. Literatura melodramatică, axată pe confuzia dintre viaţă şi artă, exploatând în mod incorect emoţiile naturale, psihologice, ale cititorilor. 2. Literatura moralizatoare, care îşi trage o morală explicită proprie, ca premisă ori ca, mai des, concluzie. 3. Literatura pornografică (se știe prea bine ce este aceasta). 4. Literatura de propagandă (incluzînd-o pe aceea de tip patriotic), ce îşi caută suportul retoric în afara realităţii umane şi sociale, şi anume într-un scop extraneu. Asemenea literaturii moralizatoare și pornografice, literatura de propagandă încearcă să ne convingă cu orice preț că trebuie să gândim ori să trăim conform unui model totalizant pe care ni-l impune în mod agresiv. 5. Literatura demodată, deoarece moda în literatură, ca orice fel de modă, are tendința de a se demoda. Mòdele reprezintă partea vizibilă, ce ține de formă, a unor curente sau mişcări literare. 6. Literatura (pur şi simplu) plicticoasă, care, deși mai greu definibilă, este şi cea mai răspândită formă de literatură proastă.

Nu am crezut niciodată în democrația devălmașă a valorilor amestecate în sistem „paușal“, ci în spiritul critic – care presupune o idee de autoritate și de ierarhie –, aceasta făcând diferența dintre subcultură și cultură. Prin urmare, orice demers care neglijează aprecierea unei apariții editoriale din perspectivă estetică este caracteristic studiilor multiculturale și nu are nicio tangență cu critica literară. Legată de această problematică, intră în joc vicierea climatului literar, care nu are însă o legătură directă cu valoarea literaturii dintr-o anumită perioadă și niciun simplu context exterior (social, politic, moral) nu circumscrie. El constă în cantitatea și calitatea dezbaterilor capabile să marcheze o epocă sau alta. Climatul literar nu reprezintă o manifestare a literaturii înseși, ci una a spiritului critic specific perioadei în cauză.

Sunt mefient și față de instituţia premiilor literare, selectarea valorilor revenindu-i tot criticii literare. Menirea premiilor nu este de a ierarhiza cărțile în funcţie de valoarea lor literară şi nici de a-i gratula pe cei mai buni scriitori dintr-o anumită perioadă. Scopul lor ţine de o anumită pedagogie literară practicată prin autoritatea membrilor unui juriu, nu prin infailibilitatea judecăţilor de valoare emise. Ceea ce lipseşte la meridian românesc este însușirea unei culturi a premiilor, scriitorii doar nominalizați la o secțiune sau la alta considerând această poziționare drept un eșec demn de un megalograf.

Din păcate (sau din fericire), toată viața am fugit de funcțiile de conducere (și am reușit aproape mereu), deoarece sunt conștient că mare lucru nu aș putea schimba în destinul istoric, social, politic și moral al unei anumite identități organizaționale. Ceea ce nu înseamnă că nu admir persoanele care se angajează cu bună-credință în astfel de inițiative care le costă timp, atenție, dedicare, răbdare și nervi măcinați chiar prin tribunale. O mare provocare apare atunci când cineva cu un anumit capital simbolic de încredere și de reprezentativitate trebuie să conducă în calitate de „primus inter pares“. Acel cineva trebuie să ofere variante adecvate, suple și urgente în condiții de o continuă reformulare a unor obiective. Întotdeauna am considerat că, decât să încerci să dai soluții unice și definitive în numele unui grup uman, mai bine te apuci să păzești o turmă de iepuri, pentru că nu mai ai de a face cu natura umană. Și atunci, ce-i de făcut? Să ajung să spun că trebuie alungați, platonician, din cetate toți scriitorii, nu numai poeții? Cert este că mai avem nevoie de utopii pentru a depăși inerțiile și pentru a ne măsura propriile posibilități, pe fondul erodării treptate în contemporaneitate a statutului de scriitor.

 

DAN STANCA

Singura soluție

Indiferent dacă aş avea sau nu putere, lumea literară nu poate fi schimbată. Aici sunt năravuri vechi, a căror ameliorare e de fapt imposibilă. Scriitorul este o fiinţă egoistă şi orgolioasă care, odată jignit, sau aşa crede el, nu-l iartă în vecii vecilor pe acela care i-a adus atingere. Între scriitori prieteniile sunt rare, dar nu-i mai puţin adevărat că arta prefăcătoriei este folosită magistral. Nu vreau să fiu neapărat critic, dar în lumea literară lupta pentru putere nu va înceta niciodată. Aşadar, într-un loc unde ar trebui să domnească bunul-simţ şi dragostea pentru frumos, acuzele sunt la ordinea zilei, calomniile se bucură de acelaşi statut, nimeni nu iartă şi nu cruţă pe nimeni. Ideea de solidaritate e ca şi inexistentă, şi până la urmă nu ne salvăm decât prin solitudine. Se pare că şi autorităţile au aceeaşi părere proastă despre scriitori întrucât, din câte ştiu, nu am observat niciodată ca la o emisiune de audienţă să fie invitat vreun autor. Vin cântăreţe şi cântăreţi, sportivi, actori, dar scriitorul, acela care încă mai slujeşte limba română, acela nu e chemat de parcă ar avea prea multă popularitate şi nu mai are nevoie de încă un plus de recunoaştere. Aşa că soarta scriitorului este, simplu spus, ingrată. Îi crapă buza după un strop de atenţie, dar constată în cele din urmă că nimeni nu ştie de el şi de fapt nici nu are nevoie să ştie. Incultura românului de astăzi faţă de autorii contemporani este incredibilă şi, practic, se măreşte de la o zi la alta. Înainte mai auzisem de un Preda, de un Breban, chiar şi de un Vasile Andru, acum numele autorilor români sunt înecate într-o ceaţă densă care ar trebui tăiată cu cuţitul. Dar nu o taie nimeni. Cum am spus de atâtea ori, după ce mori nu te mai ştie nimeni. Nici cât ai fost în viaţă nu te-a ştiut, dar după ce ai păşit în rândul drepţilor, cu atât mai puţin să-şi reamintească cineva de tine. Aici funcţionează, printr-o ironie preversă, sensul inversat al anonimatului. Autorul rămâne până la capăt un anonim perfect. Dacă s-a zbătut a făcut-o zadarnic. Trebuia mai degrabă să priceapă că lumea aceasta nu e de el sau de ideile lui. Cupola solitudinii este singura care-l apără de intemperii. Evident, este foarte greu să fii singur, dar e singura soluţie.

 

LIVIU IOAN STOICIU

Vor face schimbări radicale urmașii

Dacă ar depinde ceva de mine, în primul și ultimul rând m-aș îmbunătăți „pe mine însumi“ la masa de scris. Dar nu depinde nimic de mine, frâna aia transcendentală mă ține în niște limite native: atâta pot, chiar dacă îmi doresc mult mai mult, fără să fac pe nebunul (dacă tot trăiesc, de ce nu sunt lăsat să-mi depășesc, spășit, condiția?). Rămân un singuratic asociabil, nu sunt simpatizat în viața literară. Dintotdeauna i-am admirat pe cei dedicați literaturii române, care te citesc, te publică (la o editură sau la o revistă literară; scriitori sau critici), te nominalizează la un premiu credibil, eventual, scriu despre tine sau te includ pe o listă de invitați la o manifestare literară. Sau îi admir pe cei care administrează Uniunea Scriitorilor, sacrificați, puși la dispoziția colegilor de breaslă. Am stat de când mă știu în banca mea, n-am dat peste nimeni, m-am bucurat de câte ori „am fost băgat în seamă“. De 30 de ani (imediat după Revoluție) pot să spun că am trăit (și mai trăiesc) în lumea noastră literară, am beneficiat de bunăvoința unora, de indiferența și de lipsa de generozitate a altora, angajat redactor (chiar și șef) la reviste literare din București și ales membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor; vreau să spun că sunt familiarizat cu scriitorii și criticii, cât de cât, cunoscuți de mine și ca „oameni“ (lasă că am locuit 23 de ani într-o scară de bloc de nouă etaje ocupată numai de scriitori și critici). Din păcate, n-am un răspuns la întrebarea dumneavoastră legată de ce anume aș schimba în lumea literară „să arate mai bine“ – ținând cont că e „o chestiune de destin“ a fiecăruia dintre scriitori să facă față de la sine provocărilor vieții literare, în particular și în colectiv. Mie îmi e imposibil să înțeleg de exemplu de ce cota unor scriitori, care cu 30 de ani în urmă erau celebri, azi nu mai contează (deși sunt în viață).

N-ar trebui inclusă în discuție Uniunea Scriitorilor, deși știm cu toții că ea te face scriitor sau critic (am început să separ scriitorii de critici; criticii fiind cei care țin să demonstreze „diferența“, din câte am observat de la o vreme); Uniunea te „profesionalizează“, prin validare. N-ar trebui să o includ în discuție fiindcă scriitorul și criticul sunt liber-profesioniști, sunt competitivi cu ei înșiși. Dar cred că e un noroc pentru scriitorul-critic să fie membru al Uniunii Scriitorilor; fără Uniune, literatura română n-ar avea „condiții“ de dezvoltare. Sincer, mă mir că s-a reușit după Revoluție să rămână o singură Uniune titulară, și nu împărțită în asociații independente regionale (cum sunt în majoritatea țărilor europene). Ea ține loc și de agent literar, de ea (prin administrare a revistelor ei literare și a premiilor) depind ierarhiile și vizibilitatea tacită, care fac parte din actualitate. Dacă ar fi să aibă cititori literatura română originală, m-aș plânge (și aș propune-o ca pe o schimbare, să fie pusă pe primul plan) că n-avem agenți literari, care să editeze și să promoveze o carte a scriitorilor noștri. Că scriitorii n-ar trebui să aibă altă grijă decât să scrie… Dar în România cartea de literatură originală nu se vinde, agentul literar independent ar deveni o povară pentru scriitor dacă ar exista (deși agentul literar e recunoscut la marile edituri, începând cu Humanitas, cu autorii români de succes). Nu pun la socoteală anii grei postcomuniști pentru revistele literare (reviste care arată pulsul literaturii la noi, fără ele n-ar mai exista viață literară), după aducerea în faliment a Uniunii Scriitorilor și scăderea interesului marelui public pentru ele, cu sponsori privați trecători. Sau pentru supraviețuirea Uniunii Scriitorilor, pusă pe linia de plutire abia în ultimii ani, prin Legea 136 din 2015 a finanțării de către stat (prin Ministerul Culturii) a revistelor reprezentative, președintele Nicolae Manolescu având meritul inițierii ei (revistele cheltuiau banii Uniunii Scriitorilor cu apariția lor). Ajutoarele sociale, suplimentul de pensie și indemnizațiile de merit acordate exclusiv membrilor Uniunii Scriitorilor au adus schimbări în bine în viața scriitorilor… Ce mai trebuie schimbat în bine, e să fie ținut tot timpul sus steagul valorii estetice! Promovarea scriitorilor prin invitații la manifestările de top ale Uniunii Scriitorilor e făcută de zeci de critici consultați; sunt și contestații, e însă practic exclusă integrarea tuturor membrilor pe lista lor. Debutanții sunt premiați. Altfel, mă tem că viitorul nu sună bine: vor avea ce „să schimbe“ radical cei ce vânează ideologic Uniunea Scriitorilor, „douămiiștii“ ținând să se pună în frunte, fără criterii; că vor șterge cu buretele literatura scrisă până la ei, în spirit… progresist!

 

MIHÓK TAMÁS

Peticirea discontinuităților

Nu fac parte din corul celor care deplâng condiția scriitorului român de azi. Chiar dacă statisticile autohtone privind consumul culturii scrise nu sunt în favoarea noastră, iar scriitorul român de departe nu se poate bucura de un public ca acela al unui rockstar sau dj, ar fi greșit să spunem că acesta e lăsat de izbeliște. Există programe solide ale ICR, USR, AFCN, PEN (la care se adaugă câteva inițiative semnificative dinspre sectorul privat) precum: burse de creație/traducere, festivaluri de profil, indemnizații, dar și multe premii acordate anual. Înainte de toate, e important ca tuturor acestor resurse să li se asigure continuitate (citește: credibilitate și sustenabilitate), indiferent de culoarea politică a celor din vârful piramidei.

Dar dumneavoastră mă întrebați ce aș schimba, nu ce aș conserva, provocându-mă astfel să abordez un subiect nu doar necesar, ci și delicat…

Sloganul Editurii Cartea Românească, la care lucrez ca redactor, este, din 2017, „Cultură prin continuitate!“; deoarece cred în această apoftegmă, voi uza de ea în procesul succintei mele argumentații, dorind să subliniez importanța evitării unor discontinuități în metabolismul fenomenului cultural.

Dacă ar fi să găsesc o noțiune pentru neajunsurile actuale ale managementului literaturii române, aceea ar fi reprezentativitatea inechitabilă. Și aici nu mă refer la egalitate (pentru că e sănătos ca o literatură să se configureze în funcție de niște ierarhii valorice), ci la echitate. În cele ce urmează, mă voi opri asupra a două rupturi (deci, discontinuități) contraproductive față de eforturile de promovare a literaturii române:

1. Programa școlară la literatura autohtonă se oprește la trioul Sorescu-Stănescu-Blandiana sau, în cel mai bun caz, la Cărtărescu (vă reamintesc că de la debutul acestuia din urmă au trecut, pentru numele lui Dumnezeu, peste patru decenii!); 2. Publicațiile și festivalurile literare tind să potențeze schisma dintre generații – ajunsă, permiteți-mi, la cote… neașteptate –, în loc să creeze cadre optime pentru dezbateri constructive de pe poziții egale. (Îmi amintesc că, la una dintre edițiile Zilelor Revistei „Familia“, s-a încercat o astfel de masă rotundă, însă, din păcate – și nu din vina organizatorilor –, încă din primele mijiri ale discordanței, dezvoltarea opiniilor divergent-inovatoare a fost înăbușită.); indiferent de componența casetelor redacționale, revistele literare nu ar avea voie să devină tribune ale conflictelor de politică literară. Nicio publicație literară centristă – fie ea condusă de scriitori în etate, fie de tineri – nu ar trebui să aibă autori puși la index, decât texte refuzate pe criterii estetice.

Ameliorarea acestor două simptome ar ridica, fără doar și poate, nivelul literaturii române atât în ochii cititorilor din țară, cât și în cei ai vecinilor noștri.

Recapitulând: e de datoria morală a scriitorilor tineri să-și mențină predecesorii cu merite deosebite în circuitul cultural național și transnațional așa cum e de datoria morală a scriitorilor consacrați care ocupă funcții importante în instituțiile culturale să încurajeze autorii juni talentați, chiar și (sau: mai ales) când aceștia din urmă propun în scrierile lor discursuri inedite, cu care nu toată scriitorimea conservatoare e familiarizată.

Diversitate de opinii va exista, tacit sau explicit, întotdeauna, perspectivele constituind laolaltă fațetele unei singure paradigme, și nu literaturi paralele (cum se întâmpla în regimul de tristă pomenire). Avem atât de multă libertate, mai trebuie doar să reușim să ne stăpânim orgoliile în favoarea macro-structurii, care e literatura română, extrem de bogată și variată.

Închei optimist, cu niște versuri tălmăcite și adaptate de Dorin Liviu Zaharia pentru trupa Pasărea Colibri: „Sunt un frate tânăr, care [încă mai] crede în dreptate“ – dreptate ale cărei adjuvante sunt, din punctul meu de vedere, continuitatea și diversitatea.

 

FLORIN TOMA

Trei rădăcini, trei răspunsuri

Întrebarea are trei rădăcini (viața literară, condiția scriitorului, literatura română), deci răspunsurile se vor „focusa“ doar pe aceste arii de interes. Procedura va avea loc punctual, fără a mai băga deloc în seamă aerul general de lehamite care, de multă vreme, se lasă ca un lințoliu asupra tuturor îndeletnicirilor, pasiunilor și vocațiilor acestui popor, pururea osândit de a fi angoasat de sănătatea caprinei vicinale. Ipoteza inițială („dacă ar depinde de dvs…“), precum și sfânta faptă (actio: „ce anume ați schimba…“), ies total din discuție, întrucât, pe de o parte, condiția din incipit am convingerea că nu se va actualiza niciodată, iar, pe de altă parte, voința de schimbare – nu doar la purtător, ci și așa, în general, în societate – lipsește cu desăvârșire.

Buuun!… Odată ce am stabilit terminatologia, să terminăm odată cu aceste întrebări!

1. Viața literară înseamnă lumea scriitorilor. Iar aceasta parabolizează (adică poate deveni o parabolă perfectă!) cu cea a peștelui blenny (ordinul Bleniiformes). Blennies sunt în mare parte pești mici, de obicei marini, care se găsesc în mările tropicale, ca și în cele reci. Sunt subțiri, variind de la o formă alungită moderat, ca la unele dintre speciile tropicale, până la altele foarte lungi și asemănătoare anghilei. Și acum, povestea: printr-o întâmplare ce ține de ineditul naturii, fiorosul biban are un soi de cooperare absolut remarcabilă cu un peștișor care îi face, nici mai mult, nici mai puțin decât un serviciu de igienizare; mă rog, un fel de sanitarul priceput. Bibanul, care se hrănește din plin cu pești de mici dimensiuni, e parcă paralizat atunci când peștișorul-gunoier se apropie, în ritmul unui soi de dans cu ondulări specifice. Pentru ca micuțul să-și facă treaba, bibanul devine subit ca hipnotizat, inert și pasiv, începând să plutească în derivă. Apoi, cască gura și, astfel, peștișorul de serviciu începe curățenia: îl deparazitează pe monstru de toate ciupercile și microorganismele de pe dinți și de pe branhii. La final, își strânge calabalâcul și pleacă. Numai că un blenny, pervers ca orice blenny, ce pândea prin preajmă, începe să imite același dans ca al peștișorului-igienist. Drept urmare, bibanul se lasă imobilizat, ca un bleg. Atunci, hulpavul pânditor se apropie de el și…haț! apucă o mușcătură zdravănă din carnea răpitorului, care nu are timp să reacționeze, căci mișelul a și dispărut… Ei bine, lumea scriitorilor gândesc că e la fel. Și, din orice parte ai apuca parabola (reală, repet!), morala ce se scurge este aceeași. Cu personaje care alcătuiesc un reușit recitativ ad libitum!

2. Încă din cele mai vechi timpuri, nu s-a găsit, pentru a caracteriza condiția scriitorului, decât adjectivul „precar“. Astfel că, dacă luăm ca exemplu ruda cea mai săracă a acestuia, poetul – un geniu stingher, maladiv, pârlit, veșnic anamorfoolizat – facem o descoperire aproape trivială: el nu este altceva decât un vagabond al literelor. Care, după toate preceptele metabolismului bazal, se hrănește doar cu vânt, vânat în neștire, însă cu o voluptate în mod clar ieșită din comun(itate). Bogăția, îndestularea, abundența, belșugul, opulența nu se pot lipi de scriitor, căci, altminteri, el ar fi orgolios, megaloman, trufaș, fudul și înfumurat (sigur că mai există și excepții!). Dar, în mod regulat, el este modest, smerit, nevoiaș, viețuind și creând în simplitate, în naturalețe, în cumpătare și în reținere. Ba chiar și în asceză. De aceea, vrednic este!

3. Literatura română suferă exact de aceleași beteșuguri ca și ale scriitorilor români. Pentru terapie, există criticii și istoricii literari, care, cu răbdare și pricepere, ca niște doctori veritabili, ce aparțin celui mai respectat cin al aristocrației spirituale, întocmesc fișele medicale și scriu rețete pentru toți scriitorii internați în Sanatoriul Literaturii Române. Din care, rețineți, vă rog, niciodată nu s-a întâmplat ca vreunul să izbutească să sară gardul și să ia Premiul Nobel!

Concluzia? E vorba aia din Gattopardo: „…cambiare tutto per non cambiare niente“!…

 

LAURENȚIU CIPRIAN TUDOR

Un fel de piramidă

Din păcate îmi limitați foarte mult posibilitatea de mișcare/de opinie pentru că acea condiționare a lui „dacă ar depinde de dumneavostră“ este foarte importantă și îngrădește mult orice speculație tocmai pentru că nu am deloc poziția de decident, iar cauzele, resorturile, care influențează sunt peste puterile unui singur om. În plus, chestiunea este una concretă și nu poți să îi dai frâu liber imaginației sau judecății pentru că astfel am vorbi în gol. Cu toate acestea nu putem să nu privim în adâncime și să nu luăm în calcul că o anume structură socială ar determina schimbări și în acest sens. Concret, o clasă medie mai largă ar îmbunatăți și condiția scriitorului și reprezentările despre el. Apoi, ce facem cu impostura, cu incompetența, cu contraselecția etc. care ne conduc, care nu înțeleg că orice cultură-cultivare, orice plus, înseamnă efort, că nu e nici divertisment, nici loisir, nici tabloidizare, nici prezenteism, ci demers serios de cunoaștere, de construire a unor caractere, a unei coagulări identitare în jurul unor valori ș.a.m.d.. Sec spus, condiția scriitorului va fi alta când societatea va fi alta, când starea culturii (și a memoriei) va fi alta. E ca un fel de piramidă (o am în minte și pe cea a nevoilor a lui Maslow). Provocarea este să ridici cât mai multe straturi sociale la autorealizare pentru că atunci ai și bunăstare și echilibru și sănătate a corpului social. Aici, scriitorul ar fi un actor important dacă s-ar înțelege asta, dacă s-ar dori asta. În condițiile date, concrete, ale României de azi, unde nu ai nicio adevărată politică culturală, nici subvenții, nici alte modalități de susținere cu efecte reale (adică pe termen lung) rămâne ca scriitorul să joace singur. Oricum el este, prin definiție, un freelancer. Cred că pe acest nivel (individual) putem să vorbim mai mult, putem să punctăm concret niște soluții. În primul rând, dat fiind faptul că suntem o societate a spectacolului, l-aș face pe scriitor mai prezent în spațiul public, dar nu cu mesaj politic, ci ca misionar cultural, ca ins care face lobby literaturii, artelor, consumului cultural (la pământ dacă ne uităm la barometre). El ar putea să contribuie decisiv la o pedagogie a gustului, la o trecere fină de la dionisiac la apolinic, de la abreacționare la responsabilitate. Apoi, aș provoca cât mai multe întâlniri între scriitori și public. Aș ajuta astfel de evenimente și PR-istic și financiar pentru a momi publicul nehotărât și mult tineret spre lectură și produs cultural (o soluție este și prezența literaților în licee, facultăți, acolo unde tinerii sunt). Pe de altă parte, aș prilejui întâlniri chiar între scriitorii înșiși (sau/și între ei și alți artiști) pentru a nărui granițele (și exclusivitățile inepte) dintre grupuri, grupulețe, bisericuțe ș.a.m.d.. E de avut în vedere și instituția criticii tocmai pentru că azi vânzările impun autori dubitabili, dar care au știința de a se face vizibili. Azi, orice alfabetizat se simte, în bula lui de facebook, scriitor. Nu e totul ca scriitorul să fie prezent public, expus, trebuie și ca acest scriitor să fie valoros, autentic. În acest punct cred că trebuie să vorbim și despre ajutorul dat autorilor adevărați de a publica în afară, prin simplificarea procedurilor, astfel ca ei să capete mai mult și o prezență și o conștiință extranaționale (cu tot cu exigențele lor). E o scăpare sigură de provincialism și de orgolii. Cred, pe scurt, că dacă am începe, măcar, cu lucrurile astea am îmbunătăți totul.

 

CORNEL UNGUREANU

20 de minute

Dacă ar depinde de mine, aş încerca să conving posturile importante de televiziune să aloce, zilnic, 20 de minute dialog cu scriitorii despre cărţi – dialog despre criticii importanţi despre cărţile noastre fundamentale. Despre aniversări, comemorări. La orele de vârf. Aş încerca ca în marile teatre, pauzele să existe, iar în pauze să fie întâlniri cu autorii fundamentali, întâlniri prefaţate de afişe. De „ştiri“.

Fundamental mi se pare rolul profesorilor de limbă şi literatură română. Ce-i învăţăm, cum îi învăţăm pe elevii noştri. Cum să citească, împreună cu noi, manualele. Fiindcă nu cred că vor fi manuale care să ajute să-i citim cum se cuvine pe scriitorii de azi.

Ar mai fi nevoie de un Ministru al Culturii care să afle ce înseamnă „cultură“ în România. Şi cum trebuie ea, cultura, sprijinită, finanţată, conservată.

 

MARCEL VIȘA

O investiție

Cumva, când am primit invitația de a participa la această anchetă am simțit că mi se pasează o minge pe care o tot așteptam, chiar la fileu. De ceva timp stau si analizez viața confraților într-ale scrisului, o misiune mult ușurată de activitatea acestora pe rețelele de socializare (acum totul a devenit extrem de transparent, vedem aproape în timp real cum se desfășoară viața oricărui individ care are un cont de facebook sau insta’, în mod implicit vedem neajunsurile acestora legate de mediul în care trăiesc sau profesează), și am ajuns la o concluzie tristă: viața literară românească este dominată, parcă mai mult ca oricând, de conflicte. Ce fel de conflicte? Între generații, între grupuri cu ideologii diferite, între susținătorii partidelor politice cu doctrine diferite, etc, pentru că, nu-i așa, scriitorii sunt înainte de toate oameni, cu tot ceea ce reiese de aici (pasiuni, slăbiciuni, etc).

Există, pe lângă asta, o sumedenie de nemulțumiri legate de promovarea literaturii, de vânzarea de carte, chestiuni legate de edituri, reviste s.a.m.d. Cred că multe din lucrurile acestea rezidă și din acest conflict perpetuu, iar ele pot fi schimbate doar printr-o atenuare a lui, printr-o mai bună înțelegere și colaboare între scriitori, în acest sens aș face niște schimbări majore, dar din păcate nu dețin nicio baghetă fermecată, iar în momentul de față simt că doar printr-o minune se poate schimba ceva în acest sens.

În fine, trecând de la lucrurile care nu pot fi schimbate, la cele care pot fi, cu puțină înțelegere și intervenții din partea celor care au o oarecare putere de a face asta, profitând de contextul creat de către un anumit om politic, care a afirmat că educația trebuie să demonstreze că merită finanțare abia apoi să o primească, îndrăznesc să contrazic această idee și să adaptez circumstanța lumii literare în care știu că există indemnizații de merit pentru membri marcanți ai literaturii noastre, un lucru extraordinar de altfel, dar problema este că acestea sunt oferite doar celor care deja au demonstrat că sunt cei mai buni. Unde vreau să ajung de fapt? Mă gândesc ce s-ar întâmpla, și cât de mare ar deveni gaura în bugetul acestei țări dacă s-ar acorda numai vreo cinci astfel de îndemnizații, nu mai multe, care nu s-ar numi „de merit“ ci „de susținere și încurajare“, fie și la jumătatea sumei, unor poeți debutanți, talentați, pentru exact ceea ce spuneam mai sus, adică susținerea independenței lor față de un job care i-ar limita pe parcurs (din pct. de vedere al timpului sau al libertății de exprimare de ex.). Tind să cred că ar fi cea mai potrivită încurajare de care s-ar putea bucura un tânăr începător într-ale scrisului. Pot doar să îmi imaginez, deocamdată, cât de mult ar evolua un tânăr care, astfel susținut, ar putea să își vadă nestingherit de scris.

Spun asta și deoarece cred că este foarte greu, în momentul de față, ca scriitorii să mai poată obține beneficii substanțiale de la stat, cum se întâmpla pe vremuri, de aceea văd ca singură soluție împărțirea avantajelor deja obținute la întreaga masă de scriitori valoroși.

Deci, dacă ar depinde de mine, asta aș schimba, condiția scriitorului începător, cel mai vitregit în momentul de față, într-o literatură plină de conflicte, într-o societate tot mai îndepărtată de lectură. O văd ca pe-o investiție care, pe parcurs, ar face literatura română, în general, să arate mai bine.

 

RĂZVAN VONCU

Pesimism

Nu cred că, în actualul context democratic, cineva – chiar și o instituție sau un grup de instituții – ar mai putea face ceva pentru îmbunătățirea aspectului vieții literare, a condiției scriitorului sau a nivelului literaturii române. Și… să ne ferească bunul Dumnezeu de un context nedemocratic!

P.S. Poate, totuși, Uniunea Scriitorilor…

 

VARUJAN VOSGANIAN

Să vedem de unde plecăm

Întâi de toate, aș vrea să înlătur prezumția pe care întrebarea ar putea-o sugera, cum că literatura română, în general, ar trebui să arate mai bine pentru că arată prost. Convingerea mea este că literatura română, prin vârfurile ei, este comparabilă cu celelalte literaturi europene. Ba aș îndrăzni să spun că, în ce privește mai ales poezia, literatura română se află pe o poziție de preeminență.

Există opinii care socotesc că prestația creatoare a tinerei generații nu se ridică la nivelul generațiilor care au marcat, deceniu de deceniu, literatura română a secolului al XX-lea. Iarăși, nu mă alătur unei asemenea judecăți de valoare, pe care o consider nedreaptă mai ales față de cei născuți după 1990. O cultură e ca o câmpie, mereu vine timpul cositului și, după cosit, mereu se ridică noile pășuni pregătite pentru cositul cel nou. Se spune despre cositul de Sfântă Mărie că e ultimul cosit al anului, în literatură nu se poate vorbi de ultimul cosit, nici al anului, nici al veacului. Dacă dintre scriitorii tineri nu apar nume cu rezonanță s-ar putea ca măsura să fie dată nu atât de valoarea celor care creează, cât de graba celor care receptează.

În ce mă privește, ca scriitor, singurul mod în care pot face ca literatura română să fie mai bogată (prefer această formulare celei din întrebare) este să-i adaug scrierile mele. Așadar, nu pot schimba, ci pot adăuga. Sau, eventual, pot schimba, în momentul în care mă voi decide să public antologii ale poeziilor sau edițiile definitive ale prozelor mele. Dar pentru literatura română, în general, cum o sugerează întrebarea, asta n-ar schimba mare lucru.

În schimb, ca reprezentant (de la o vreme chiar învestit ca atare) al breslei scriitorilor, consider că se pot face lucruri noi pentru viața noastră literară și pentru condiția scriitorului român.

Să vedem de unde plecăm. Mai întâi, ce este bine. Fiscalizarea drepturilor de autor este rezonabilă, de 6% (după calcularea deductibilităților prevăzute de lege). Un număr de peste o sută de scriitori care îndeplinesc anumite condiții de merit, primesc, de la bugetul central, o indemnizație care le poate asigura o existență onorabilă. Pentru scriitorii membri ai USR, punctul de pensie este multiplicat cu un indice de 1,5. Un număr important de reviste reprezentative ale vieții literare este finanțat integral de la bugetul central sau cel al administrațiilor locale. Și de la aceleași surse, anual, sunt finanțate zeci, dacă nu chiar sute de evenimente literare, festivaluri, premii anuale etc. În plus, deloc de neglijat, chiar dacă la o scară mai redusă decât acum un deceniu, Institutul Cultural Român susține o seamă de traduceri din creațiile românești.

Acum să vedem ce-ar mai trebui făcut. Dincolo de susținerile amintite (indemnizații, pensii), care se adresează mai ales creațiilor de tip „Opera omnia“, condiția scriitorului român este precară. În România nu se poate trăi din scris. Nu avem printre noi un Charles Dickens, un Eugène Sue sau un Anton Pavlovici Cehov, întâi pentru că drepturile de autor plătite sunt mici, și apoi pentru că cititorii care pe vremuri își smulgeau din mâini gazetele în care apăreau foiletoane și schițe au dispărut. Desigur că există și în România pastișe după Dan/Sandra Brown, dar ele fac mai degrabă marketing decât literatură.

S-ar putea crede că existența scrisului mai ales ca literatură decât ca profesie este cauzată de lipsa de valoare a cărților apărute, dar nu este așa. Situații similare se găsesc și în muzica simfonică, în artele plastice, în artele vizuale. Să nu credeți că Bach, Beethoven sau Wagner ar fi putut trăi din drepturile de autor. În țara noastră lipsesc câteva instituții importante care să asigure scriitorilor o relativă independență materială. O astfel de instituție este mecenatul. În România nu există urmași ai lui Gaius Maecenas, poate și pentru faptul că lipsa unei evoluții organice a societății românești a împiedicat îmbinarea spiritului întreprinzător cu vocația aristocratică de cunoscători ai artelor. O altă instituție care ar fi putut juca un rol însemnat este sponsorizarea. Din păcate, însă, sponsorii fac mai ales marketing decât protecție, preferând să finanțeze acțiuni care le aduc mai degrabă popularitate azi decât nemurire mâine. Se sponsorizează echipe de fotbal, turnee de tenis, festivaluri de modă, turnee de muzică ușoară, tot ce atrage mulți spectatori și este răspândit prin intermediul televizualului și cyberspațiului. Între mediul de afaceri și literatură este o falie, economia de piață susține, în cel mai bun caz, literatura de piață.

O altă instituție care lipsește cu desăvârșire la noi este cea a agentului literar. Consecințele sunt numeroase. Scriitorii sunt lipsiți de apărare în fața editurilor, adesea, netransparente în ce privește tirajele și mărimea reală a drepturilor de autor. Creatorii nu au mijloace de promovare, posibilitatea de a organiza întâlniri cu cititorii, expertiza de a negocia cu edituri din străinătate, șansa de a primi burse de creație, altele decât cele ale editurilor (care, cel mai adesea, neglijează literatura română) și cele ale instituțiilor oficiale (ICR, TVR, Radio România etc.).

E trist faptul că slaba capacitate de absorbție a pieței de carte (o piață mai degrabă de import, procentul vânzărilor de carte străină fiind de 90% din total) nu e compensată de o politică de achiziții din partea statului, direcționată către biblioteci. Această practică a existat cândva și ar trebui reintrodusă.

Ar mai fi multe lucruri de spus, spațiul acordat de organizatori mă obligă să mă opresc aici, poate vom avea șansa unei noi dezbateri pe această temă de mare și dureroasă actualitate.