Ați condus Partidul Alianța Civică și ați fost implicat în viața noastră politică înainte ca România să adere la Uniunea Europeană. Ați fost în tabăra prooccidentală a societății, după cum, înainte de 1990, ați fost în linia sincronistă a criticii literare. Cum explicați euroscepticismul din ultimii ani, mai redus în Estul postcomunist al Europei, mai vocal în unele țări occidentale? Brexit, de exemplu, a însemnat un eșec al Uniunii Europene? De ce este important ca România să facă parte din Uniunea Europeană?
Îmi place să cred că pro-occidentalismul meu politic de după 1989 își are originea în sincronismul meu critic de dinainte de 1989. În bună tradiție lovinesciană, am fost cel dintâi care a luat atitudine față de tezele protocroniste ale lui Edgar Papu, la începutul anilor 1970. Cronica la cartea lui Papu a apărut într-un moment greu pentru mine. Îmi fusese suspendată rubrica din România literară, ca urmare a unei cronici favorabile la romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban. Abilitatea lui Ivașcu de a redenumi rubrica, din Cronica literară în Actualitatea literară, și de a o transforma în bilunară a făcut să pot să public în continuare. Cenzura îmi suprimase cronica, dar nu-mi luase dreptul de semnătură. Ceea ce publicam se afla sub strictă monitorizare, cum se spune astăzi. Deși am fost conștient din prima clipă că teza lui Papu convenea de minune noii ideologii naționaliste a regimului, n-am ezitat s-o combat, opunând protocronismului sincronismul. Nu atât teza lui Papu, cât articolul meu a fost cel care a provocat aprinsele dezbateri care au urmat. Ți-am povestit în precedentele noastre Convorbiri care au fost taberele și cum susținerea taberei protocroniste de către oficialitate era atât de fățișă, încât a putut da impresia unei cercetătoare americane că aproape toată critica momentului a luat partea lui Papu. Ceea ce e complet fals. Criticii adevărați au înțeles imediat unde bate teza lui Papu, fără a-l scoate neapărat vinovat pe autor, un naiv, în fond, care s-a lăsat folosit. Bătălia noastră din anii aceia pentru occidentalizare provenea, la rândul ei, din izvorul interbelic al criticilor „europeni“ din școala estetică a lui Lovinescu, aflați în război cu „naționaliștii“ lui Iorga. La distanță de patru decenii, se purta aceeași bătălie culturală.
Era foarte normal ca, după 1989, să iau partea pro-occidentalilor în politică. Nu numai că, spre deosebire de comunism, acesta era acum trendul politic principal al vremii: nu de mult remarcam că până și Vadim pleda cauza aderării la UE. Dar mi se pare firesc ca un practicant al criticii literare, profesie prin excelență liberală, să aibă o perspectivă deschisă, modernă asupra culturii, să prefere provincialismului tradiționalist, atât de agresiv reprezentat de protocronism, sincronizarea cu spiritul Europei. Nu uita, dragă Daniel, că bătălia dintre clasici și moderni n-a dispărut odată cu secolul XVII francez și că, sub felurite forme, ea s-a repetat, la noi ca și aiurea. Vorbind de noi: în fiecare epocă în care au apărut germenii înnoitori ai occidentalizării, s-a putut constata și reacția contrară, a autohtonismului, oricare i-ar fi fost denumirea. În cultură, dar și în politică. După înfrângerea tombaterelor în generația lui Alecsandri și după izbânda junimiștilor contra spiritului lumii vechi, a venit rândul generației lui Iorga să propovăduiască politica și arta națională contra „snobilor“ ca Lovinescu. Și tot așa mai departe. Imediat după 1918, România mare a intrat într-un ciclu european de viață. Ca și arta ei, în stare să fie în fruntea noului, prin câțiva dintre avangardiștii născuți pe meleagurile noastre sau să se sincronizeze cu aceea occidentală. Doar câțiva ani mai târziu, izbucnesc mișcările antisemite și extrema dreaptă naționalistă pune stăpânire pe o bună (pardon, rea) parte a tineretului țării. Guvernele liberale care, încă din deceniile finale ale secolului XIX, făuriseră România modernă, pierd pasul cu epoca nașterii și a triumfului nazismului și comunismului. Liberalii români ies din istorie până în 1989. În fine, democrația postdecembristă are parte de aceeași reacție autohtonistă care e cât pe ce să-l aducă în capul statului pe Vadim. Pericolul nu ni se mai pare astăzi la fel de mare cum ni s-a părut în urmă cu douăzeci de ani, dar e limpede că a existat. Literatura n-a cunoscut, ca în epocile trecute, o reacție similară. Cum însă ea a devenit o îndeletnicire de nișă, faptul n-a atras atenția comentatorilor.
Nu sunt marxist, dar nu pot totuși să nu remarc interacțiunea dintre politică și cultură. O interacțiune deloc simplă, așa cum o considera Lenin în faimosul lui articol din 1905, dar importantă. Din această perspectivă trebuie privită îngemănarea unor tendințe de la epocă la epocă, fie că ne referim la politică, fie la cultură. Și din acest motiv găsesc normal ca orientarea mea literară dinainte de 1989 și cea politică de după să fie aceeași, în ciuda faptului că trendul diferă în fiecare din cele două epoci.
Tot așa de normal este ca ciclurile istorice să nu coincidă în Estul și, respectiv, în Vestul european. Trăitori sub comunism, esticii au probabil nevoie de un timp mai lung pentru a tânji după democrațiile populare. Visul european n-a încetat de tot să-i bântuie. Euroscepticii din Ungaria și Polonia sunt tineri care n-au trăit nici sub comunism, nici sub fascism. Ușor manipulabili, au căzut victimă naționalismului, ceva mai îndepărtat istoric în țara lor decât comunismul, și care, ironia soartei, le-a sosit la pachet cu occidentalizarea, ilustrată în prezent de Madame Le Pen și omologii ei italieni, austrieci sau germani. Despre excepția românească, ți-am vorbit deja. Și, implicit, despre dorința românilor de aderare, mai mare decât a celorlalte națiuni din partea aceasta de lume.
Brexitul e un eșec așteptat. Amintește-ți de tradiția politicii externe britanice din ultimele secole. De regulă, britanicii au jucat pentru ei. Aderarea lor la UE a fost parțială, cum știi. Părăsirea UE va avea consecințe mai grave pentru Marea Britanie decât pentru Europa. Și n-ar fi exclus ca roata istoriei să se întoarcă la un moment dat.
Permite-mi să închei cu o confesiune. Atașamentul pentru Occident, pentru Franța îndeosebi, trebuie înțeles și ca o relație personală. Toate lucrurile la care țin mi-au parvenit din Occident și, în primul rând, toate valorile: culturale, morale, politice. Înainte de a citi, am răsfoit albumele mamei, care făcuse o maîtrise la Dijon la începutul anilor 1930, albume în care am vizitat prima oară Parisul și minunățiile lui, ceea ce-mi va da peste decenii un sentiment de déjà-vu când mă voi afla în față la Notre-Dame. Primele mele lecturi de adolescent au fost Mizerabilii, Le Rouge et le Noir și atâtea altele, franceze, germane, italiene, într-o devălmășie în care nu se vede nicio carte românească. L-am citit pe Jules Verne înainte de Sadoveanu. Prima carte de filosofie citită a fost aceea a lui Schopenhauer. Primii critici literari, Sainte-Beuve și Thibaudet. Înainte de Lovinescu. Muzica tot de acolo îmi venise pe calea undelor radioului. Pictura occidentală a făcut din mine, de la prima ocazie, un vizitator nelipsit al muzeelor. Revoluția franceză, Napoleon și Cromwell mi-au devenit familiari înainte de Marea Unire sau de Cuza. Pot continua la nesfârșit cu exemplele beneficiilor uriașe pe care le datorez Occidentului. Și care au făcut din mine un scriitor român căruia Occidentul i-a deschis ochii asupra culturii și țării lui. Cred până în ziua de azi că sunt orbi cei care trăiesc în această rămășiță izolată de lume latină (de la Râm ne tragem, nu e așa?) în formarea cărora Occidentul n-a jucat niciun rol.