Imediat după Ziua Victoriei, din luna mai a anului 1945, Gala Galaction a fost invitat la o recepție de la Ambasada Sovietică din București. După ce a dat curs deloc dezinteresatei invitații, musafirul poftit de propaganda comunistă și-a exprimat mirarea într-una din filele caietului de jurnal: „Eu, poftit la o ambasadă… Desigur că s-a întors lumea pe dos!“ (Jurnal, III, Ed. Minerva, 1980, p. 25). Avea suficiente motive diaristul să ajungă la o asemenea constatare, care i se va întări în anul următor, cu prilejul aniversării a doi ani de la Eliberare (știm noi a cui, de către cine). Atunci, lui Galaction i s-a făcut o propunere lansată de la Paris, din partea ministrului de Externe al României, S. Stoilov, care se afla acolo și îi scria, printre altele: „În conversațiile pe care le-am avut cu reprezentanții guvernului, actualmente la Paris, ca și cu cei mai autorizați din membrii coloniei române, se degajă părerea unanimă că nimeni nu ar fi azi mai potrivit, în fruntea capelei române din Paris, ca Dv. […] Înaltul prestigiu al Dv., seninătatea sufletească și spirituală ce o puteți aduce ar fi salvatoare“ (Ibidem, pp. 28-29).
Reflecția longevivului nostru diarist în urma primirii unei asemenea misive a fost următoarea: „Superiorul capelei din Paris!… adică ceea ce am poftit să fiu, acum vreo 33 de ani, când am adresat o petiție în regulă sărmanului Canon Arămescu Donici, mitropolit primat al României!// Așadar, în loc să trag obloanele bătrâneților și să-mi caut pacea într-o mânăstire, să mă mut la Paris și să deschid prăvălie pe bulevardul intrigăriei bisericești și politicești!// Voi-va Dumnezeu să-mi dea, pentru păcatele mele, acest canon și să-mi las ciolanele pe țărmii Senei? Putea-voi eu să orbesc ochii evidenței și să accept acest loc de zbucium, de pândă diplomatică, de agiotaj politic, de slugărnicie, de obligații cine știe cât de necinstite și de militărie bisericească, sub poruncile nefastului patriarh Nicodim?// Ajută-mă, Doamne, să-mi păstrez sărăcia și independența sufletească!“ (Ibidem, pp. 29-30). Deși nu a dat curs propunerii, ceea ce s-a întâmplat în următorii zece ani dovedește că marele teolog, ce voia să tragă obloanele bătrâneților, nu și-a păstrat nici sărăcia, nici independența sufletească.
Bunăoară, în cadrul săptămânii anuale de rugăciune din 1946, profesorul de Exegeza Noului Testament a rostit, pe nepusă masă, o conferință „despre «omul cel nou» întru Cristos“ (Ibidem, p. 37). Un credincios precum părintele Galaction, care postea cu strictețe, devine președintele de onoare în comitetul pentru combaterea foametei în Moldova, dar prezidează dincolo de munți, în Transilvania, și ospățuri ecumenice româno-maghiare, al căror fundal este sonorizat cu tarafuri de lăutari. Adept al teoriei condiționărilor social-creștine (potrivit căreia virtuțile creștine se ivesc și din cauze sociale) și crezând că umilința poate fi un mijloc de ridicare pe scara valorilor morale, smeritul părinte dedat treburilor mirene devine un propovăduitor al ideii unității creștin-etice de localizat în uniunile sovietice. Creștinismul a fost pentru el „un grand mouvement des pauvres“ care, împreună cu socialismul, a format cele două fețe ale aceleiași medalii. În decursul anilor, scriitorul nostru și-a compus o imagine tolstoiană (într-un vis chiar văzându-se a fi feciorul marelui romancier). De sub pălăria cu boruri ample i se desprindeau pletele, barba se revărsa pe pieptul monahal, iar sutana lungă, strânsă la mijloc cu o frânghie în loc de curea, îi contura o siluetă ușor franciscană, înfiptă în cisme de mujic. Astfel „gătit“, tovarășul de drum, încălțat cu imitația cismelor tolstoiene, a prezidat la ARLUS, în 1947, un simpozion unde a analizat romanul propagandistic Calvarul, al celuilalt Tolstoi: Alexei.
După două săptămâni de la primirea epistolei pariziene, diaristul încă avea cele mai bune intenții: „Am văzut, ieri sau alaltăieri, pe conducătorii ministerului cultelor. Le-am comunicat scrisoarea ministrului Stoilov. Impresia lor este că un om de caracter și de onoare nu poate admite ideea să primească ordine de la sinistrul patriarh actual// Ce rămâne de făcut? Pregătim domol actele necesare pensionării și așteptăm să vedem spre care mânăstire ne trimite Dumnezeu“ (Ibidem, p. 32). Mereu pregătit să pornească neostenit la drum, ca defensor ecleziastic, „per pedes apostolorum“ sau doar pentru satisfacerea independenței sufletești, Galaction considerase orice călătorie puțin mai lungă drept un preludiu al călătoriei celei mari – aceea din urmă.
Dintr-un astfel de motiv, în situații precum aceasta, a invitării la Paris, pelerinul avea obiceiul să lase totul în ordine în urma lui, ca și cum nu s-ar mai fi întors niciodată. Numeroasele drumuri la mănăstiri îi întăriseră înclinația spre o viață dusă în meditație, după ce cunoscuse intense învolburări sufletești. Călătorul ortodox sensibil la spiritualitatea și la pitorescul peisajului oriental își dăduse deja seama, în perioada dintre cele două războaie mondiale, că viața modernă/mondenă din România se orienta spre Occident, pelerinajele sale spre Sfântul Mormânt și spre Muntele Athos părând a fi adevărate anacronisme. Prin rămânerea în țară, ecumenicul prin excelență Galaction a ținut, într-un fel, cumpăna între spiritualitatea orientală și aceea occidentală.
Adolescent fiind, Grigore Pișculescu a acoperit, dus-întors, distanța Roșiorii de Vede – Alexandria, iar mai târziu a efectuat adevărate marșuri între Mănăstirea Agapia și Târgu-Neamț. Odată și-a întins pasul chiar pe distanța maratonului, pornind de la Techirghiol înspre Mangalia (drum ușurat, la un moment dat, din mila unei femei căruțașe, până la localitatea care încă nu se numea 23 August). Așadar, cu demonul deambulatoriu în el, ar fi putut reitera în tinerețe – atunci când i s-a refuzat plecarea oficială la Paris, sau cu un alt prilej – performanța lui Constantin Brâncuși de a ajunge la destinație pe jos. Dar s-ar fi putut folosi și de mijloace motrice mai comode, precum colegii săi de generație Dimitrie Anghel ori Ion Minulescu. Am convingerea că „Père Galacsion“, indiferent în ce limbă ar fi scris, ar fi avut o aceeași traiectorie interioară sinuoasă, cu ajungerea la unele repere ale credinței asemănătoare acelora ale lui François Mauriac (confesiune educativ-morală colorată liric) ori cu ale lui Paul Claudel (prin felul de a privi Crucea).
Ce l-a împiedicat pe francofilul Gala Galaction să plece oricând pe cont propriu în Capitala Franței? Desigur că au fost foarte multe conjuncturi potrivnice, dar, probabil, că se gândea și la ceea ce ar fi putut realiza prietenul N. D. Cocea, „de nu-l mânca fript Parisul“. Despre soarta militantului socialist, diaristul gândește astfel: „Parisul l-a prins în algele lui perfide și l-a învăluit și l-a rostogolit, 2 ani de zile, zvârlindu-l, înapoi, malului nostru românesc, confuz și veștejit poate pe toată viața. Avânturile, frăgezimea, intacta lui tinerețe de odinioară au rămas în nopțile nedormite ale Parisului și în amintirea mea, plină de păreri de rău“ (Jurnal, I, Ed. Minerva, 1973, p. 479). Oricum, părintele Galaction a reușit să-și convertească prietenul ateu și să-l împărtășească înainte de a muri.
Autorul nuvelei Moara lui Călifar, ajuns la Moulin Rouge, ar fi resimțit, probabil, un conflict cornelian asemenea preotului Tonea (De la noi, la Cladova), în al cărui monolog de pe malul Dunării este asociată stânga cu fericirea înșelătoare, iar dreapta, cu onoarea datoriei respectate. Cred că, ezitând, „pe țărmii Senei“, între „rive gauche“ și „rive droite“, traducătorul Bibliei s-ar fi simțit cel mai bine la mijloc, în Île de la Cité, la Catedrala Nôtre-Dame, unde ar fi ascultat preferata orgă. Într-o scrisoare către „sora“ Zoe, tânărul îndrăgostit încă neajuns student teolog își exprimase, pe bună dreptate, tristețea că preoțimea ortodoxă nu este atât de învățată și de inteligentă ca aceea catolică. Într-un rând, el era așa de disperat, încât dorea triumful propagandei catolice și trecerea ortodoxiei la catolicism.
Rămas pe malul stâng al Dunării, bătrânul diarist se întreba, în ajunul Crăciunului din anul de grație 1952, dacă îi va fi hărăzit să mai trăiască zece ani, prilej cu care se gândea din nou la locul de veci. De-a lungul vieții își dorise să dobândească eterna pace în mai multe părți: la Mănăstirea Neamț, la Valea lui Iosafat, la Roma, lângă piramida lui Caius Cestius (în „Cemettero dei stranieri“), lângă Mănăstirea Văratec. În acest ultim loc, „este un deal pe care-l recunoști de departe, fiindcă este rotund ca un arici. Între stejarii de la Filioru, eu visam un mauzoleu de piatră albă, adică o cruce uriașă, ridicându-se deasupra pădurii, cu cele două brațe ale sale și având, la subțiori – ascunsă pecetluită – celula mortuară. Era un vis scump și prea trufaș, vrednic de un Chateaubriand… M-am resignat..“ (Jurnal, III, p. 92) Neputând să ia din Franța modelul celui care a scris Memorii de dincolo de mormânt, s-a resemnat în a alege incinta unde fusese sub ascultare marele său prieten, neascultătorul Arghezi: „M-rea Cernica este la doi pași, fie că până acolo ajung cu un camion“ (Ibidem). Această ultimă opțiune a fost lesnicios de împlinit, dacă acceptăm ideea că până acolo se putea ajunge cu un camion rusesc pentru cel ce se născuse în apropierea Rușilor de Vede…
Gândindu-se la uruiala de la făina pe care o va măcina posteritatea, cel care a scris în Moara lui Călifar despre pactul cu diavolul îi spuse odată, între patru ochi, patriarhului Iustinian: „Aux générations nouvelles, où j’aurais quelque crédit/ Vous ne serez belle, qu’autant que je l’aurais dit…“ (Ibidem, p. 194). Iar, într-una din ultimele însemnări de jurnal, pe 1 ianuarie 1955, el face un bilanț final al vieții sale scriitoricești: „Sunt 45 de ani de când scriu și iscălesc Gala Galaction. Mă cunoaște o lume întreagă. Mulți mă admiră, mulți clatină din cap…“ (Ibidem, p. 215). Și astăzi, la 60 de ani după trecerea la cele galactice, îl admirăm pe Gala Galaction, dar și clătinăm din cap.