Ioan Alexandru Tofan e prof. dr. în cadrul Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. A publicat Logica și filozofia religiei. O relectură a prelegerilor hegeliene (2010), City Lights. Despre experi – en ță la Walter Benjamin (Humanitas, 2014), Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin și Theodor W. Adorno (2014), Mistică și lume cotidiană. Michel de Certeau (Humanitas, 2017 – ebook și 2018 – format tipărit), Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale (Humanitas, 2019), André Scrima, un „gentle – man creștin“. Portret biografic (Humanitas, 2021), precum și numeroase studii în reviste și lucrări de specialitate pe teme privind filozofia clasică germană, filozofia religiei, teoria critică sau teoriile secularizării. Cele două cărți dedicate lui Andrei Scrima sunt în centrul acestui dialog.
Cristian Pătrășconiu: Unde îl (mai) regăsim pe Andrei Scrima? Vreau să nuanțez această întrebare: ea se referă atât la cele văzute, cât și la cele nevăzute. Și la arhive / documente / obiecte ale și despre A. Scrima, dar și la ceea ce a lăsat în forma unui soft, la moștenirea sa spirituală.
Ioan Alexandru Tofan: Îl regăsim pe Părintele Scrima în multe locuri și în multe feluri. Desigur, cum aminteați, există biblioteca și arhiva cu manuscrise care i-au aparținut, la Colegiul „Noua Europă“, în București. E un tărâm minunat, ca o insulă a comorilor, în care se simte inclusiv prezența fizică a sa: prin graba vreunei notițe sau prin tăieturile din ziare, prin conspectele elaborate, minuțioase sau prin micile desene pe care le făcea din când în când. Apoi sunt cărțile apărute la Humanitas, care cuprind o parte a textelor, editate riguros și cu multă grijă. Mai sunt amintirile lăsate în sufletele celor care l-au cunoscut, pe care le-am regăsit, surprinzător, încă foarte vii și calde. Din acest punct de vedere, mergând la Beirut și la Deir-el-Harf, mi s-a părut că el este încă acolo, înconjurat de prieteni și ucenici. Dar mai presus de toate, cred, moștenirea sa spirituală încă se scrie. Părintele Scrima a fost mereu discret, nu a dorit să își solidifice identitatea proprie în relația cu ceilalți. A transmis mai departe predania sa spirituală, șoptind-o din spatele multor văluri și măști. Rămâne ca cititorii să îi urmeze, pur și simplu, cuvintele către plenitudinea prezenței spirituale pe care o mărturisea. Astfel cred că îl regăsim cel mai limpede pe Părintele Scrima: ca însoțitor pe căile spiritului.
Sunt cel puțin două nume pentru ortodoxia de la noi cu o ascensiune publică ieșită din comun după 1989. Unul e al lui Andrei Scrima. Al doilea – Nicolae Steinhardt. E loc de o comparație rezonabilă între cei doi?
Trebuie să recunosc că Nicolae Steinhardt a avut parte de o receptare mai intensă decât Andrei Scrima. Nu știu prea bine de ce, poate că Jurnalul fericirii conține o cromatică spirituală mai largă decât, să zicem, Timpul Rugului Aprins sau Comentariul la Evanghelia după Ioan. Dar există, cel puțin pentru mine, o asemănare decisivă între cei doi: ambii concep creștinismul nu ca pe o îngânare a unor rețete, ci ca pe o aventură formidabilă. O regăsire de sine, în compania marilor texte ale culturii; o sfidare a cruzimii și a amorțelii, deopotrivă; o bucurie seniorială, prilejuită de întâlnirea cu însuși cel care a pus început bun lumii. Creștinismul viu, itineranța infinită pe care o propune, miza cutremurătoare a înaintării fără oprire în plenitudinea Duhului – cred că acestea sunt reperele posibilei comparații. Și, poate, tot de aici provine și o diferență, mai degrabă de stil: viața în Duh, o știu ambii, nu se trâmbițează în piața publică. Pentru a nu o supune vulgarității, ea trebuie deghizată. Nicolae Steinhardt o face, adesea, prin umor și ironie; Andrei Scrima alege calea discreției și a sugestiei care ascunde, dar și spune mai mult decât vorba nemeșteșugită poate să o facă.
Ar fi Andrei Scrima – dacă ar fi în viață – o voce ascultată astăzi, sau cacofonia publică de la noi e așa de mare încât bruiajele ar fi semnificative și foarte dure?
Din păcate, cred că nu. Dovadă stă și gustul neostoit pentru anecdotica din viața sa, nu pentru experiența sa spirituală. Lumea abia așteaptă să citească despre masoni, Securitate, servicii secrete. S-ar fi bucurat mulți dacă biografia sa era scrisă de Dan Brown, nu de mine. Oricum, nici Părintele Scrima, în ultimii ani, nu cred că ar fi vrut să vorbească lumii întregi, ci doar celor pe care îi găsea apropiați. Avusese luări de poziție publice, scriind în presa vremii despre războiul din Liban sau despre Conciliul Vatican II. Dar spre finalul vieții sale a ales mai mult să vorbească față către față, în diverse cercuri restrânse și cu diverși prieteni. Așa putea, cu adevărat, să împărtășească taina sa, descoperirea întregii sale vieți: prezența Duhului.
Era, oare, un personaj misterios Andrei Scrima?
Era, dar nu în sensul că avea secrete. Dispărea subit (mi-au povestit asta toți prietenii săi, pe care i-am întâlnit), nu stătea mult timp într-un loc, se retrăgea în momentul în care părea că viața sa prinde rădăcini. Era condiția pentru a fi mereu gata, pregătit să răspundă chemării de dincolo de lume. Și liber, mai ales liber. Pentru unii, această neașezare părea că ascunde vreun secret, că e vreo fugă sau vreo formă de ascundere. Nu cred că era vorba despre așa ceva. Este drept, în timpul pe care l-a trăit și în situația în care se afla („fugar“, cum l-au descris urmăritorii din țară), anumite precauții trebuiau luate. Dar e prea mult să facem din asta umbra unui mister veritabil.
De ce „viața nu lămurește opera“? În mod aparte – de ce nu o face aici, în cazul Părintelui Scrima?
În Timpul Rugului Aprins, Părintele Scrima vorbește despre „impersonalizarea“ părintelui spiritual, a duhovnicului. Acesta nu are o consistență biografică apăsată, ci este o figură aparentă, o funcție, un vehicul al tradiției. Și, de altfel, citim în text, există, în memoria veacurilor, discipoli mai celebri decât maeștrii lor spirituali. Cred că această idee l-a însoțit mai mereu și pe Părintele Scrima. A lăsat urme, repere ale itineranței sale interioare, nu înfăptuiri „istorice“ propriu-zise. Anecdotica biografică doar nuanțează sau colorează viața sa lăuntrică. Din acest motiv, ea nu poate să lămurească ceva, ci doar să semnaleze. O precizare: când am scris asta în carte, m-am referit la faptul că cele două volume pe care le-am realizat nu ar trebui să fie citite într-o astfel de relație „hermeneutică“, chiar dacă unul încearcă să articuleze metoda spirituală a Părintelui Scrima, iar celălalt să îi povestească pățaniile. Ele sunt concepute cu intenții diferite și cu bucurii care nu pot fi comparabile.
Și de ce apreciați că încă nu e posibilă o biografie cum se cade a acestei mari figuri?
Din două motive. Pe de o parte, am avut acces cu greu și parțial la unele documente. Când se va decide că nu e cazul să etichetezi ca „secrete“ diverse lucruri ce s-au petrecut în urmă cu șaptezeci de ani (în arhive așa stau lucrurile, deși nu aș fi avut nevoie decât de confirmarea unor liste de participanți la diverse reuniuni ortodoxe din anii 1950), lucrurile vor sta mai bine. În al doilea rând, figura Părintelui Scrima este încă privită pătimaș, fără discernământ sau discreție. De ce s-a certat cu Mitropolitul Anania? De ce a vorbit urât despre clerul din țară (deși nu a făcut-o neapărat)? A fost sau nu a fost mason? Dar securist? Toate aceste întrebări țintesc mai mult scandalul decât adevărul. Încă nu există suficientă liniște pentru ca Părintele Scrima să fie lăsat să ne vorbească așa cum crede el de cuviință.
E îndemânatic la „folosirea gadgeturilor moderne“ spunea un prieten indian despre A. Scrima. Ar fi avut, oare, cont de facebook ori de twitter? S-ar fi băgat în lumea aceasta?
Speculez, desigur. Cred că și-ar fi făcut cont, dar fie ar fi stat ascuns, fie ar fi avut un profil fictiv (dovedindu-și, în sfârșit, calitățile de spion). Curiozitatea nu l-ar fi lăsat să stea deoparte, dar ar fi încercat să se apere împotriva agresiunii pe care aceste medii o implică. Oricum, îndemânarea sa ținea și de educația primită în științe exacte (matematică și fizică), dar și de interesul pentru astfel de lucruri care se manifestă timpuriu. Ca elev, scrie în Ziarul științelor și al călătoriilor despre fenomenul electrizării și despre microscopul electronic: cu precizie, puțin speculativ și pedant, ca de atâtea ori mai târziu, la maturitate.
Iubea parfumurile?
Nu știu, pot să spun doar că, pe de o parte, era sensibil la universul olfactiv indian (asta ca o premisă a răspunsului) și că, pe de altă parte, se îmbrăca sobru și elegant. Dacă parfumul făcea parte din recuzita eleganței, poate că da. Oricum, nu era insensibil la ele, cu atât mai puțin din diverse rațiuni care ar putea să țină de sobrietatea călugărească.
În ce fel e just să vorbim de(spre) mondenitatea lui Andrei Scrima?
Cred că trebuie să vorbim în mod nuanțat. Îi plăcea taifasul, căuta prezența amicilor (asta mi-au mărturisit toți cunoscuții săi din Beirut), iar Remo Guidieri amintește într-o evocare despre cum s-a nimerit Părintele Scrima chiar la o petrecere în New York alături de Andy Warhol, care l-a întrebat brusc dacă este „un om al lui Dumnezeu“. Dar asta nu îl face un personaj monden, deoarece astfel ar fi fost „confiscat“ într-o bună măsură. Se retrăgea și dispărea, cum spuneam, la fel de ușor cum ceda diverselor invitații primite. Un amănunt, poate fără legătură cu întrebarea: îi plăcea să se joace cu copiii, care îl îndrăgeau foarte ușor.
Dosarul Scrima de la Securitate (acum la CNSAS; oare integral?) e un document relevant sau, cum se spune, mai ales aici, nu e cazul „să plecăm după fentă“?
Dosarul de la CNSAS (sunt trei volume, din care unul de la DIE) se încheie brusc, în jurul anilor 1970. Nu am înțeles de ce. De asta am și scris în carte că aștept cercetări mai amănunțite, care să continue în direcția aceasta, pe care nu am asu- mat-o până la capăt. E nevoie de a stabili concordanțe de nume, pe care nu le-am putut face. Un specialist, însă, poate. Oricum, dosarul (atât cât am primit) este un text urât: întocmit din declarații redactate parcă de repetenți răutăcioși, minuțioși și fără scrupule. Cei care au dat note informative au fost definitiv învinși când a fost vorba să scrie, de exemplu, „André Chouraqui“ sau „Le Saulchoir“. Mi-a folosit lectura lui, însă, pentru a certifica anumite date și pentru a recupera documente interceptate care, altfel, ar fi fost mai greu de găsit.
Un „gentleman creștin“ – Andrei Scrima. Nu e, așadar, automat că a fi creștin e și a fi gentleman?
Din păcate nu în mod evident. Părintele Scrima are uneori cuvinte dure față de cei care, creștini fiind, nu își slujesc vocația de a fi mărturisitori ai infinitului. Unii sunt „călugări forestieri“. Clerul de la Atena este „deficient“ și șovin. Vaticanul ar trebui, de cealaltă parte, să îi mai permită Domnului să vorbească și cum vrea El, fie și prin intermediul Coranului, pentru a parafraza o considerație nervoasă dintr-o scrisoare a anilor 1980. Cu toate acestea, există o dimensiune luminoasă a creștinismului, cea care implică generozitate și ospitalitate față de celălalt, de oriunde ar veni el, grija pentru cultivarea sufletului și a minții, întrucât în ele poposește, din când în când, Dumnezeu, curaj de a duce la capăt fapta dreaptă, pentru că ea nu poate fi biruită și, mai presus de toate, dragoste și dor față de ceruri. Bucuria, nu încruntarea este semnul acestui creștinism, iar virtutea cu adevărat seniorială a credinței (a încrederii) este cea care dă tuturor acestor ingrediente puterea de a nu se poticni. Dacă poate fi vorba despre o „moștenire“ esențială a Părintelui Scrima, cred că aceasta este: de a arăta, întruchipându-l, posibilitatea unui astfel de creștinism.
Ce e, la Părintele Scrima, „drumul spre centru“? Și care e acesta?
În cursul despre experiența spirituală și limbajele ei ținut la Beirut, Părintele Scrima îi numește pe căutătorii spiritului, „marginali ai centrului“. Altfel spus, ei sunt atrași irezistibil de un punct al transcendenței care se află înăuntrul, nu în afara lor. În marile tradiții, acesta poartă numele de inimă. Dar este un punct intangibil, nelocalizabil. Nu ajungem niciodată la capăt în căutare; dar nici nu ne oprim din ea, căci acest punct ne atrage, ne cuprinde și ne domină. Centrul respiră, iar spiri tualii sunt cuprinși în această respirație. Drumul spre centru este mai puțin o inițiativă, cât o cultivare a atenției și o disponibilitate de a-i asculta chemarea.
„Păstrează-mă, Doamne, întotdeuna străin și singur“ – aceasta este rugăciunea de tinerețe a lui Andrei Scrima. Sună destul de neobișnuit, nu?
Desigur, rugăciunea aceasta, despre care Părintele Scrima spunea că este cea mai veche rugăciune a copilăriei pe care apoi și-o amintește, nu este străină de spiritualitatea anahoretică. Ea pune laolaltă două condiții ale vieții în Duh: stranietatea (o formă de imitatio Christi, cum o înțelege Părintele Scrima) ca delocalizare și itineranță, precum și singurătatea, ca formă de adunare a cugetului, de ieșire din împrăștiere. Străin și singur, omul poate porni către sine însuși. Poate este vorba despre o formulă pe care copilul Andrei Scrima o găsise și care i s-a întipărit, providențial, în suflet, pentru a ieși la iveală mai târziu, pe parcursul întregii sale vieți.
Pentru ce fel de prieteni(i) avea Părintele Scrima un fel de cult?
Părintele Scrima evita, din câte mi-am dat seama, să aibă vreun „cult“. Îi plăcea taifasul, era un bun prieten cu oameni care,în primul rând,puteau rodi; stătea mult de vorbă cu tineri, de exemplu. Lega relații personale profunde, fără însă a le transforma în idoli. Dispărea frecvent și fără vreo explicație, lăsând să se coacă fructele vreunei întâlniri sau conversații. Multe dintre prieteniile „fondatoare“ (precum cea cu Benedict Ghiuș, cu cunoscuții săi din Liban sau cu mai mulți teologi occidentali întâlniți la Vatican sau la Paris) sunt de fapt relații care nu se petreceau constant: sufereau întreruperi lungi, erau reluate intempestiv, parcă sub puterea vreunui miracol, aveau o desfășurare epistolară, mai degrabă decât una directă. Pentru Părintele Scrima, prietenia era, într-un cuvânt, o formă de căutare comunitară a sensurilor. Celelalte relații, mai superficiale, aveau loc pe orizontala lumii, fără mari consecințe. Aici domnea arbitrarietatea: pe unii oameni îi plăcea, pe alții, pur și simplu, nu.
„Itineranța infinită“ – sintagma e necesară pentru a înțelege această mare figură. Poate fi ea și suficientă?
Da, cu o condiție: să fie înțeleasă cum trebuie. Căutarea spirituală nu este o formă de rătăcire sau de vagabondaj. Itineranța Părintelui Scrima este una riguroasă, orientată spre transcendent, spre centru, cum spuneam mai devreme. Mai mult, este o formă de a intra în respirația Duhului, cel care îl pune pe căutător în mișcare. Marea taină a itineranței este momentul în care disponibilitatea umană se întâlnește cu chemarea irezistibilă a centrului. Odată produsă această întâlnire, se declanșează întregul „mecanism“ al experienței spirituale, cu ritmurile, etapele și primejdiile ei. Itineranța este o formă a dorinței și a potențării ei, pentru că, spune Părintele Scrima, Dumnezeu este o „rană de nevindecat“.
Ce e „biserica liturgică“ și unde e Andrei Scrima în ea?
Biserica liturgică este Biserica văzută în realitatea ei intimă. Nu ca instituție, ci ca act: actul prin care se produce lucrarea Duhului, care este actantul primordial al liturghiei. Apoi, liturghia este o metodă, o cale prin care creștinul se înnoiește permanent, vine la o viață nouă, cea în Duh. Părintele Scrima nu a fost un monah convențional, nici prin felul în care se îmbrăca, nici prin cel în care se comporta. Dar a fost un om profund liturgic, confiscat aproape de experiența Duhului, pe care o mărturisea în fiecare moment. A trăit, astfel, în inima Bisericii, fără a-i urma neapărat un tipic care o definește în societate.
Cum îl putem rata pe Părintele Scrima? Cum se poate rata întâlnirea cu acesta?
Îl putem rata, cred, în două feluri. În primul rând, dacă alegem să fim absorbiți de anecdotica vieții lui (pe care o înflorim, eventual, cu povești polițiste și de spionaj) și astfel pierzând din vedere „lecția“ sa spirituală, mărturisirea lui. În al doilea rând, îl putem rata în momentul în care nu îl ascultăm atent și îl facem, din contră, să ne spună ceea ce noi vrem să auzim. Se întâmplă frecvent aceasta, în preajma oamenilor duhovnicești.
E opera lui Andrei Scrima pentru toți, pentru toată lumea? Accesibilă oricui, vreau să spun…
Este accesibilă, desigur. Părintele Scrima nu este un ezoteric. Dar, pentru a-l înțelege, e nevoie de o disciplină a lecturii care este din ce în ce mai greu de găsit astăzi. În primul rând, e nevoie de răbdare, întrucât el nu livrează rețete, ci înșiruie repere ale unui drum spiritual. Drumul acesta trebuie făcut, în ritmul lui. Cititorul care caută în cărțile sale scurtături pentru mântuire nu va găsi. Cum nu va găsi, de altfel, niciunde în scrierile spirituale autentice. În comentariul la Evanghelia după Ioan, Părintele Scrima insistă asupra episodului în care Petru se cutremură atunci când Hristos îi spală picioarele. Mântuitorul îi spune: „ceea ce fac Eu tu nu știi acum, dar vei înțelege după asta“. Înțelegerea nu vine instantaneu în lectură, e nevoie ca sâmburele să încolțească pentru a rodi. În mod clar, un cititor grăbit, aflat la vânătoare de certitudini, se va simți trădat și va lăsa cartea din mână. Dar este vina lui, nu a cărții. Nu îl înțelegi pe Hegel citind doar Hegel for Dummies, după cum nu înveți nici cum să repari o bicicletă dacă vizionezi doar tutoriale pe youtube.
Cum ar putea începe cineva să îl cunoască pe Părintele Scrima, să se apropie de el? Ce ar fi, ce ar pune un început bun?
Primul lucru pe care îl poate face cineva care vrea să îl cunoască pe Părintele Scrima este să citească Timpul Rugului Aprins. Cred că este textul care cuprinde majoritatea temelor, conceptelor și intuițiilor sale. Apoi, desigur, Comentariul integral la Evanghelia după Ioan. Pe urmă, restul. Dar dincolo de ordinea lecturilor, cred că un început bun constă într-o atitudine aparte a cititorului: disponibilitatea de a primi, prin text, o lecție spirituală. De fapt, Părintele Scrima trebuie să fie însoțit pe drumul său „către centru“, cum spuneați. Doar astfel poate fi înțeles. Și această înțelegere se convertește, treptat, într-o prietenie. Așadar, condiția este ca cititorul să transforme lectura cărților într-o căutare spirituală proprie.
