Farmecul discret al diaristicii

După publicarea jurnalului unei alte doamne de onoare a reginei Maria – este vorba despre Irina Procopiu (Polirom, 2016) – istoricul Georgeta Filitti traduce, prefațează și adnotează de această dată memoriile Simonei Lahovary, fiica politicianului conservator Alexandru N. Lahovary, ea însăși, doamnă de onoare și apropiată a reginei Maria. Membră a unei vechi familii de oameni politici faimoși, apropiată de regină prin statutul de doamnă de onoare, Simona Lahovary (cunoscută sub numele de alint Simky) ocupă un loc aparte la Curtea Regală. Cuprinsul jurnalului este dens – nu lipsesc scenele de viață cotidiană de la Curtea Regală a României, referințe la viața politică, ba chiar comentarii acide la adresa unor protagoniști ai scenei publice, descrierea toaletelor reginei Maria, prezentarea societății mondene de la Paris și Viena sau a unor vestigii antice din Italia, Turcia, Siria sau Egipt. În plus, dincolo de statutul de doamnă de onoare, Simona Lahovary este și confidentă a suveranei, iar acest rol îi conferă posibilitatea de a fi în permanență în proximitatea acesteia și la curent cu tot ceea se întâmplă în contextul acestor ani interbelici. De altfel, portretul suveranei este redat în tușele cele mai calde, iar apropierea sufletească de aceasta este și motivul pentru care autoarea scrie atât de delicat despre regină: „cele două femei sunt bune prietene. Aceasta și explică tandrețea și gingășia descrierii reginei, de la ținută la stări de spirit, de la relațiile cu familia la critică – de cele mai multe ori îndreptățită și obiectivă.“ În paginile jurnalului apar și alte personalități ale acestor ani – regele Ferdinand, principele moștenitor Carol, principesele Elisabeta, Mignon și Ileana, principele Nicolae, copilul-rege Mihai, Prințesa-Mamă Elena și familia acesteia, Victoria Melita, Iorga, Brătienii, Barbu Știrbei, Iuliu Maniu, Martha Bibescu etc. – iar toată această galerie de personaje care trece prin fața cititorului nu scapă de caracterizări acide și de simțul acut al detaliului pe care îl deține Simona Lahovary.

De remarcat este și prețiozitatea limbii franceze în care autoarea jurnalului se exprimă, evidențiată și de către Georgeta Filitti, grație traducerii remarcabile realizate. Simonei Lahovary (vorbitoare de franceză, engleză și germană) nu-i lipsește condeiul și nu-i sunt străine nici ironia sau umorul fin. Comparativ cu jurnalul Irinei Procopiu, jurnalul Simonei Lahovary aduce în lumină o persoană mai cultivată, mai subtilă, mai rafinată și mai empatică, pentru care a fi „doamnă de onoare“ nu este doar o „simplă slujbă“. De altfel, paginile de jurnal ale acesteia au fost scrise în limba franceză (manuscrisul se păstrează la Biblioteca Națională a României), cu inserții în engleză, germană și română și depășesc 800 de pagini, acoperind o perioadă de mai bine de treisprezece ani, din 1923 până în 1936. Prezentul volum se oprește în anii ’30, imediat după sosirea în țară a principelui moștenitor Carol.

Pentru istoricii care sunt atenți la detaliile legate de perioada monarhiei, volumul aduce și note inedite – și aș menționa aici presupusa legătură a Reginei mamă Elena cu Skeletti, precum și înclinațiile carliste ale unei alte doamne de onoare din compania reginei Maia, respectiv Irina Procopiu – toate menite a se insera unui tablou mai vast care, repet, poate surprinde publicul larg, dar care este previzibil pentru profesioniștii domeniului. Simona Lahovary este un observator vigilent și incisiv al vremii sale, cu judecăți obiective asupra faptelor și adesea incisive. Multe sintagme din stilul ei pot fi regăsite și în însemnările lui Argetoianu, iar repere ale bovarismului de care uneori dă dovadă pot fi întâlnite într-o formulă specifică și în jurnalul reginei Maria. Jurnalul reprezintă o lectură binevenită și seducătoare, iar după parcurgerea celor 500 de pagini ale acestui volum, cititorul – atât cel avizat, cât și consumatorul de memorii – rămâne (așa cum, de altfel, conchide și traducătoarea acestui volum) cu dovada reiterată a europenismului din această perioadă.