Poezii de Octavian Cosma
Rondelul Senei
În verde rochie brodată
Sena-şi deapănă mistere,
Şiraguri de lumini himere
Plâng în unda-i legănată…
Pe sub arcade, în tăcere,
Curge lin, îngândurată –
În verde rochie brodată
Sena-şi deapănă mistere…
Iar Notre-Dame îmbrăţişată,
Cu zâmbetele ei severe,
Din cer priveşte fermecată,
Când Sena-şi plimb-a sa avere,
În verde rochie brodată…
Noapte de iarnă
Satul îngropat în noapte,
Albe umbre de visare…
Lângă zaplazul astupat
Rugii ca o arătare…
Vis de iarnă pe costişă
Te uită cum ninge, noapte!
Pe uliţă şi pe vale
Fulgii doar cu dalbe şoapte…
La fântână – cruce veche,
Ca o iubire uitată
Şi pe drumul fără urme
Vine noapte albă toată…
A fost odat…
A fost odat
Dar ce a fost?…
Doi ochi pierduţi
Un vis a fost…
Trecut-au ani
Cum trec mereu
Doi ochi pierduţi
Dorul mereu…
Nemărginiri
În ochi mereu…
Un vis a fost
Luna mereu….
La Tomis
Şi-aduce-aminte luna,
Cu ceva timp în urmă,
Păştea la Tomis unul
De stele mândră turmă…
Era poetul Romei
De glorie avid,
Un curtezan celebru:
El, Publius Ovid…
Şi alungat la Pont,
Idilele să-şi toarcă,
Trăi cu dor în suflet
La Roma să se-ntoarcă…
Străin la ţărmul mării
Ce clocotea de vânturi,
Compus-a cele „Triste”
Şi „Ponticele” cânturi.
Şi-acum se-ntreabă luna
În drum făcând popasul:
„Unde-o mai fi poetul,
Pe unde i-o fi pasul?…”
Al vieţii drum
Al vieţii drum
Câţi îl străbatem…
Cine-nţelege
De ce îl batem?…
Cine trăieşte
Tentaţii toate
Viaţa pe sfoară
Trage cum poate…
Doar blestemat
Cel ce gândeşte
Cu împăcarea
Nu se-ntâlneşte…
De-o fi răspuns
Neant aşteaptă…
O altă lege,
O altă treaptă…
Iar de va fi
Iluminare…,
Fi-va desigur
Şi-o întrebare!…
Melancolie
În hotar la ţară
Dezgoliţii sângeri;
Ca din depărtare
Buciumă cu plângeri…
Şi plouă pe râpe,
Pe văi şi la strungă
Şi vine cu zloată
O tristeţe lungă…
Şi se înserează
Pe cătun, pe vale,
Doar stropi cu ninsoare
Bântuie în cale…
Şi vine cu zloată,
Pe lanuri deşarte,
O tristeţe lungă
Tare de departe…
Ajuns de ani
Ajuns de ani aşa sărac de zile,
Sub streaşină de stele pe afară,
Mă năpădesc în nopţile de vară
Aceleaşi lumi din mitice azile…
Ca frunza de s-au dus
cu umbra rară,
Ce tăinuia bucolice idile,
În suflet cu insinuări subtile
Ca nişte doruri vechi
mă cheamă iară…
Cu vremea să te pui
cine socoate?…
Să păcălesc cea mai dibace
hoaţă
Călcând pe-a voastre urme
nu se poate,
Iar de mi-aţi fost a fericirii faţă,
Din mintea mea plecaţi
să uit de toate,
Himere dragi, ce mă-nsoţiţi
de-o viaţă!…
Poezii de Radu Cange
Ca un stăpân
– manifest –
Îmi place vântul
acesta, nestăvilit,
anulând zefirul, îmi place.
Zidurile dărăpănate
ale morții care cer ajutor
nu mă impresionează.
Cultul păsării
vânate de vânătorul setos
de sânge
este în apus.
Eu sunt omul vremurilor
acestora, cred în libertate.
Nimic nu mă mai impresionează,
nici moartea și nici gloria,
eu voi fi, prin versul meu,
stăpânul libertății.
Gnomie
Nenorocitului
de filozof, coatele
îi strălucesc
asemenea aurului.
Numai el își permite
să doarmă pe o cugetare.
Că n-am decât
Nu pot să dorm,
când somnul mă rănește
și eul meu însângerat
mă strigă.
Da-mi sunt străin
și numele nu-mi spune
mai nimic.
E-o anulare?…
Stau și cuget foarte.
…Că n-au decât secundele
să treacă mai departe.
Sunt
Sunt în stare
de levitație –
ca și cum într-un
fiord aș fi, unde
curenții mă amețesc
și unde păsărilor le fur
coborâșul, spre a le face
ezitante.
Sunt în stare de levitație.
Condorul chiar,
fără glas de la Creator,
ar fi invidios pe clipa
mea de inspirație.
Sunt, nu mă mai caut.
Lumea îmi spune
că am ajuns poet
și m-am… liniștit.
– Nu știam de ce
îmi dă târcoale
marea singurătate. –
Avertisment
– joc –
N-ai unde să te duci,
e prea întuneric,
te-ar putea lovi un zbor
de cuci, în timp holeric.
Mai bine stai la taifas
cu ideile; sunt gureșe
toate, precum femeile.
Dar și de va trece, cumva,
vreo blondă sau brună,
ai grijă, s-ar putea
să nu fie a bună.
Iar ai să umbli năuc
o vară, cu dorul nepotolit
la subțioară.
Și vor râde de tine
toate blondele și
toate brunele;
Și-ți vor pieri, din abecedar,
toate runele.
Haiku
După atâta viață,
daru-mi e
tunelul de lumină.
Un poem
Mâinile mele au îmbătrânit
pe vers,
vor muri pe vers,
vor putrezi pe vers.
Numai speranța mea
va rămâne tânără,
pe vers.
Numele
Doamne,
de când m-ai izgonit
din rai, și ai pârjolit
sufletul meu, într-o aripă,
înr-un vârf de aripă, mi-a
mai rămas o singură pană,
unde, cu ea, alături de
poezie, scriu numele tău.
Gând
– poeții
Noi, ultimii muritori,
trecem pe sub
umbrele orelor,
cândva dogoritoare.
Răsărit și apus…
linia care încet, încet
se estompează.
Cântecul privighetorii
a rămas o amintire.