Poezii de Octavian Cosma și Radu Cange

Poezii de Octavian Cosma

Rondelul Senei

În verde rochie brodată

Sena-şi deapănă mistere,

Şiraguri de lumini himere

Plâng în unda-i legănată…

Pe sub arcade, în tăcere,

Curge lin, îngândurată –

În verde rochie brodată

Sena-şi deapănă mistere…

Iar Notre-Dame îmbrăţişată,

Cu zâmbetele ei severe,

Din cer priveşte fermecată,

Când Sena-şi plimb-a sa avere,

În verde rochie brodată…

Noapte de iarnă

Satul îngropat în noapte,

Albe umbre de visare…

Lângă zaplazul astupat

Rugii ca o arătare…

Vis de iarnă pe costişă

Te uită cum ninge, noapte!

Pe uliţă şi pe vale

Fulgii doar cu dalbe şoapte…

La fântână – cruce veche,

Ca o iubire uitată

Şi pe drumul fără urme

Vine noapte albă toată…

A fost odat…

A fost odat

Dar ce a fost?…

Doi ochi pierduţi

Un vis a fost…

Trecut-au ani

Cum trec mereu

Doi ochi pierduţi

Dorul mereu…

Nemărginiri

În ochi mereu…

Un vis a fost

Luna mereu….

La Tomis

Şi-aduce-aminte luna,

Cu ceva timp în urmă,

Păştea la Tomis unul

De stele mândră turmă…

Era poetul Romei

De glorie avid,

Un curtezan celebru:

El, Publius Ovid…

Şi alungat la Pont,

Idilele să-şi toarcă,

Trăi cu dor în suflet

La Roma să se-ntoarcă…

Străin la ţărmul mării

Ce clocotea de vânturi,

Compus-a cele „Triste”

Şi „Ponticele” cânturi.

Şi-acum se-ntreabă luna

În drum făcând popasul:

Unde-o mai fi poetul,

Pe unde i-o fi pasul?…”

Al vieţii drum

Al vieţii drum

Câţi îl străbatem…

Cine-nţelege

De ce îl batem?…

Cine trăieşte

Tentaţii toate

Viaţa pe sfoară

Trage cum poate…

Doar blestemat

Cel ce gândeşte

Cu împăcarea

Nu se-ntâlneşte…

De-o fi răspuns

Neant aşteaptă…

O altă lege,

O altă treaptă…

Iar de va fi

Iluminare…,

Fi-va desigur

Şi-o întrebare!…

Melancolie

În hotar la ţară

Dezgoliţii sângeri;

Ca din depărtare

Buciumă cu plângeri…

Şi plouă pe râpe,

Pe văi şi la strungă

Şi vine cu zloată

O tristeţe lungă…

Şi se înserează

Pe cătun, pe vale,

Doar stropi cu ninsoare

Bântuie în cale…

Şi vine cu zloată,

Pe lanuri deşarte,

O tristeţe lungă

Tare de departe…

Ajuns de ani

Ajuns de ani aşa sărac de zile,

Sub streaşină de stele pe afară,

Mă năpădesc în nopţile de vară

Aceleaşi lumi din mitice azile…

Ca frunza de s-au dus

cu umbra rară,

Ce tăinuia bucolice idile,

În suflet cu insinuări subtile

Ca nişte doruri vechi

mă cheamă iară…

Cu vremea să te pui

cine socoate?…

Să păcălesc cea mai dibace

hoaţă

Călcând pe-a voastre urme

nu se poate,

Iar de mi-aţi fost a fericirii faţă,

Din mintea mea plecaţi

să uit de toate,

Himere dragi, ce mă-nsoţiţi

de-o viaţă!…

Poezii de Radu Cange

Ca un stăpân

manifest –

Îmi place vântul

acesta, nestăvilit,

anulând zefirul, îmi place.

Zidurile dărăpănate

ale morții care cer ajutor

nu mă impresionează.

Cultul păsării

vânate de vânătorul setos

de sânge

este în apus.

Eu sunt omul vremurilor

acestora, cred în libertate.

Nimic nu mă mai impresionează,

nici moartea și nici gloria,

eu voi fi, prin versul meu,

stăpânul libertății.

Gnomie

Nenorocitului

de filozof, coatele

îi strălucesc

asemenea aurului.

Numai el își permite

să doarmă pe o cugetare.

Că n-am decât

Nu pot să dorm,

când somnul mă rănește

și eul meu însângerat

mă strigă.

Da-mi sunt străin

și numele nu-mi spune

mai nimic.

E-o anulare?…

Stau și cuget foarte.

…Că n-au decât secundele

să treacă mai departe.

Sunt

Sunt în stare

de levitație –

ca și cum într-un

fiord aș fi, unde

curenții mă amețesc

și unde păsărilor le fur

coborâșul, spre a le face

ezitante.

Sunt în stare de levitație.

Condorul chiar,

fără glas de la Creator,

ar fi invidios pe clipa

mea de inspirație.

Sunt, nu mă mai caut.

Lumea îmi spune

că am ajuns poet

și m-am… liniștit.

Nu știam de ce

îmi dă târcoale

marea singurătate. –

Avertisment

joc –

N-ai unde să te duci,

e prea întuneric,

te-ar putea lovi un zbor

de cuci, în timp holeric.

Mai bine stai la taifas

cu ideile; sunt gureșe

toate, precum femeile.

Dar și de va trece, cumva,

vreo blondă sau brună,

ai grijă, s-ar putea

să nu fie a bună.

Iar ai să umbli năuc

o vară, cu dorul nepotolit

la subțioară.

Și vor râde de tine

toate blondele și

toate brunele;

Și-ți vor pieri, din abecedar,

toate runele.

Haiku

După atâta viață,

daru-mi e

tunelul de lumină.

Un poem

Mâinile mele au îmbătrânit

pe vers,

vor muri pe vers,

vor putrezi pe vers.

Numai speranța mea

va rămâne tânără,

pe vers.

Numele

Doamne,

de când m-ai izgonit

din rai, și ai pârjolit

sufletul meu, într-o aripă,

înr-un vârf de aripă, mi-a

mai rămas o singură pană,

unde, cu ea, alături de

poezie, scriu numele tău.

Gând

poeții

Noi, ultimii muritori,

trecem pe sub

umbrele orelor,

cândva dogoritoare.

Răsărit și apus…

linia care încet, încet

se estompează.

Cântecul privighetorii

a rămas o amintire.