Gheorghiță

S-a stins Gheorghiță, prietenul meu de la Agapia, „poetul Agapiei“, cum devenise cunoscut între timp. Pentru elevi și săteni, era profesorul Simon Gheorghe; pentru redacțiile revistelor literare moldovene, era poetul Gheorghe Simon; pentru membrii Societății Internaționale „François Mauriac“, era Monsieur Simon, reprezentant al României. Dar pentru mine a rămas Gheorghiță, ca în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, când l-am cunoscut.

Era atunci un timid elev de liceu; a ajuns curând student strălucit, apoi absolvent al Facultății de Litere din Iași, cu una din cele mai mari note. Dar a știut din clipa aceea ce vrea și ce pretinde el de la viață: în timp ce chemarea irezistibilă a absolventului foarte bun a fost mereu aceea de a urca tot mai sus, de a atinge celebritatea, absolventul Gheorghe Simon – devenit de pe atunci Gheorghiță – a luat calea opusă; s-a întors la el în Agapia, mulțumindu-se cu modestul post de profesor la școala din sat și n-a mai plecat de acolo. A rămas la aceeași școală până ce a ieșit la pensie, acum trei ani.

Oamenii din jur priveau mirați la acest personaj, dar Gheorghiță știa ce face: a ales un loc ce nu tenta cu siguranță pe nimeni, a găsit astfel anonimatul pur. De ce? Pentru a putea scrie în liniște singurul lucru pe care voia să-l scrie, poezie religioasă.

Poezie religioasă în România anilor 1970-1980? Trebuia să fii nebun! Numai că Gheorghiță cunoștea perfect lumea în care trăia, știind cât de inegală avea să fie lupta cu Cenzura, lupta cu autoritățile. Dar a ales calea cea mai grea, sperând că până la urmă va ieși învingător.

Și a ieșit! Nici până astăzi n-am înțeles prin ce miracol volumul său de debut, Fulgere captive, s-a putut strecura în acel îndepărtat an 1984 prin rețelele complicate ale Cenzurii, pentru a vedea lumina tiparului. Se aflau acolo poezii cu sens religios precis și, oricât de naiv s-ar fi prefăcut cenzorul, tot nu putea ocoli evidența: iată însă că se mai petreceau și miracole.

După 1989, viața lui Gheorghiță s-a simplificat: a scris în continuare doar poezie religioasă, de data asta în deplină libertate. Volumele sale, nu prea numeroase, s-au ivit în cadență regulată. Casa părintească din mănăstire, peisajul Agapiei (râul, pădurea, roadele grădinii), credința și speranța au format pătrarul de lumină pe care i s-a ridicat poezia – adică sute și sute de versuri în aceeași schemă, cu aceeași temă, cu aceeași atmosferă. Iar între aceste sute și sute, câteva zeci remarcabile, demne de o Antologie a liricii contemporane.

Sunt bucuros că ultima carte semnată Gheorghe Simon poartă pe copertă și numele meu: cine o citește își dă seama de lărgimea orizontului în care acest poet religios s-a mișcat.

Acum izvorul a secat, iar Gheorghiță a tăcut. La moartea fiecărui poet adevărat, ne place să credem că el a fost unic. Despre Gheorghiță nu mai avem îndoială: probabil că un al doilea nu se va mai naște curând.