„Abia strângerea sutelor de cronici în ediția de Scrieri (1967-1972) i-a redat lui Pompiliu Constantinescu statura cuvenită celui mai de seamă cronicar interbelic“, scrie Nicolae Manolescu în capitolul pe care i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (ediția a II-a, revăzută și revizuită). După care adaugă: „Un cronicar literar aproape exclusiv, cum a fost Pompiliu Constantinescu, nu se bucură însă niciodată în posteritate de prestigiul criticilor și istoricilor literari. Inevitabil caduce, prin oportunism și scurtime, cronicile sunt amintite mai târziu pentru interesul lor documentar, ca «jaloane» în receptare, mai degrabă citate decât citite.“
Astfel formulată, condiția criticii lui Pompiliu Constantinescu ne apare ca fiind, desigur, ingrată, căci, cu o singură excepție – încercarea monografică Tudor Arghezi, din 1940 –, toate volumele sale antume, ca și o mare parte dintre postume, sunt culegeri de cronici, nici măcar superficial organizate într-o structură de tip panoramic. Mișcarea literară (1927), Opere și autori (1928), Critice (1933), Figuri literare (1938), dar și Eseuri critice (apărută în 1947, la un an de la prematura trecere a criticului la cele eterne) adună cronicile de întâmpinare publicate în reviste de toată mâna, ca „Miorița“, „Ritmul vremii“, „Mișcarea literară“, „Viața literară“, dar și la „Sburătorul“ lui E. Lovinescu, iar mai târziu la „Vremea“ și mai ales la „Revista Fundațiilor Regale“.
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu privește oarecum pieziș această susținută activitate a celui care, în 1945, îi va apăra Compendiul cu observații extraordinare despre metoda istorică și despre personalitatea critică. Pe de-o parte, îi recunoaște rolul și importanța în epocă: „După G. Ibrăileanu și E. Lovinescu, controlul critic a trecut la o nouă echipă de intelectuali, printre cari cei mai însemnați sunt, în ordinea de vârstă, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu.“ Pe de alta, fără a lua în calcul (cum face Nicolae Manolescu) condiția criticului de întâmpinare, Călinescu introduce în descrierea operei atâția bemoli, încât ajungi să te întrebi, vrând-nevrând, dacă judecata de valoare cu care începe capitolul nu este exagerată: „Ceea ce nu intră în vocația și de altfel nici în preocupările lui Pompiliu Constantinescu, este expresia literară, ba chiar personalitatea deosebită în propunerea ideilor. Invenția intelectuală e mai redusă și spre deosebire de M. Ralea, criticul nu ține să descopere noi puncte de vedere ideologice, sociologice, istorice, nu urmărește farmecul abstract, nu sporește și nu relevă chiar suficient cuprinsul ideologic al operei studiate. Criticul are un stil de lucru și e preocupat de problema valorii, pe care înțelege s-o stabilească repede pe baza unei analize pozitive.“ Abia către finalul capitolului, autorul Istoriei… îi recunoaște criticii lui Pompiliu Constantinescu un merit în claritatea recunoașterii valorilor, ce-i drept, prin formule de o inegalabilă savoare și plasticitate: „Când constați în critica de după război [e vorba, firește, de Primul Război Mondial – n. m./ R. V.], ce noroasă e percepția valorilor, cum se caută inima unei opere în pântece și intestinele în cap, ce judecăți sucite și haotice se aruncă, nu se poate avea decât stimă pentru aceste lentile bine fixate la ochi și pentru cuțitul ținut în mână fără tremurături. Pompiliu Constantinescu e un foarte bun cronicar, exponent al unei excelente generații de profesori fără preconcepte didactice, primitori în libertate ai formulelor celor mai înaintate de artă.“
Ambele istorii au dreptate, iar Istoria critică… are chiar mai mult decât Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Căci Nicolae Manolescu – el însuși, nu doar critic și istoric literar, ci și cel mai important cronicar literar postbelic – își pune, pe lângă problema stabilirii locului lui Pompiliu Constantinescu în canonul istoric, și pe cea a rolului pe care îl (mai) are critica acestuia în receptarea literaturii române, azi. G. Călinescu, absorbit în fabulosul său demers de portretist (și convins, probabil, că „subiectul“ său, un om încă tânăr în 1941, este departe de a-și fi dat întregul potențial), scapă din vedere posibilitatea ca opera cronicarului să supraviețuiască momentului, iar meritele sale să nu se rezume la siguranța mânuirii „cuțitului“ judecății de valoare.
În fapt, personalitatea și opera lui Pompiliu Constantinescu sunt, în sine, o demonstrație pe viu a mecanismului de receptare a literaturii. Și, în subsidiar, un elogiu adus funcției de neînlocuit a criticii de întâmpinare: evident, al celei exercitate onest, cu talent, cu devotament pentru literatură, într-un spirit de liberală gratuitate care minimizează efectele nefaste ale pulsiunilor egoiste.
Călinescu are, în fond, dreptate – în felul său malițios și crud – atunci când pune accentul pe importanța pe care o are cronicarul cu gust sigur și fermitate în susținerea valorilor. Fără el, misiunea criticului și istoricului literar ar fi incomparabil mai dificilă. Nu vreau să spun, Doamne ferește!, că un E. Lovinescu nu ar fi putut scrie Istoria literaturii române contemporane dacă despre multe dintre operele cuprinse în ea nu s-ar fi pronunțat, adesea cel dintâi, Pompiliu Constantinescu. Însă, pe lângă rolul de semădău care face o primă informare și triere a valorilor curente, criticul de întâmpinare mai are unul: cel de coagulare și susținere a unui relief de valori în literatura contemporană. Fără de care actul de stabilire de valori, care este istoria literară (în special cea contemporană), nu ar avea suficientă credibilitate. Atunci când este exercitată așa cum a făcut-o Pompiliu Constantinescu, cronica literară este vectorul care inițiază coagularea opiniei critice și, admirând precizia barometrului său – care a greșit rareori –, nu putem să nu privim și invers raportul. Probabil că nici el nu a greșit în raport cu validarea pe care timpul (citește: E. Lovinescu, G. Călinescu și Nicolae Manolescu) a dat-o ierarhiei interbelice, nici cei care au călcat pe teritoriul „desțelenit“ de Pompiliu Constantinescu nu au putut face abstracție de opinia critică pe care judecățile sale de valoare a configu rat-o. Cu precizarea evidentă că aceste demersuri de interpretare și valutare critică nu evoluează, nici sincronic, nici diacronic, la modul autist, ci printr-o rețea de judecăți de valoare, poziții ideologice și analize interdependente.
Însă perspectivei călinesciene trebuie să i-o adăugăm pe cea sugerată de Nicolae Manolescu. Care nu numai că a corectat judecata predecesorului, recuperând (printr-o relectură atentă a cărților de cronici, antume și postume, deopotrivă) nenumărate analize literare în care Pompiliu Constantinescu nu este nici neglijent în expresie, nici neatent la profilul ideologic al operei. Interpretările la Idei și forme istorice, de Vasile Pârvan, la Cuvinte potrivite, de Tudor Arghezi, la George Bacovia, la Eugen Ionescu etc. sunt memorabile și restaurează, în mare măsură, statuia cronicarului de întâmpinare.
Însă relectura lui Nicolae Manolescu face mai mult decât să corecteze erorile maliției călinesciene (spunând, între altele, că Pompiliu Constantinescu „este, probabil, singurul care-și apreciază confrații, după Lovinescu însuși.“). Ea pune problema actualității operei acestui cronicar impenitent. Care rezistă atât în sine – dovadă, exemplele din Istoria critică… –, cât mai ales ca model. În special astăzi, când, din motive prea numeroase pentru a le dezbate aici, suntem înconjurați de un imens haos axiologic și de o adevărată cacofonie de pseudo-judecăți de valoare. Care, dacă nu vor fi contrabalansate de un exercițiu critic de probitatea, talentul și devotamentul cu care Pompiliu Constantinescu a servit literatura română, vor crea mari probleme criticului și istoricului literar de mâine. Critica estetică a acestui component de frunte al echipei lovinesciene a contribuit substanțial la „limpezirea apelor“ în epoca interbelică, oferindu-ne modelul unui spirit onest, plin de abnegație, cu gust sigur și judecăți care au știut să cumpănească între nevoia de originalitate și imperativul preciziei și clarității.
Altfel spus, cronicarul literar e, într-adevăr, o Cenușăreasă a literaturii. Care, dacă are – ca Pompiliu Constantinescu – măsura potrivită, poate încălța pantoful de aur al marii critici. Iar dacă nu… recitiți ce spune Călinescu despre mulți confrați ai celui pe care îl aniversăm aici.