În ziua de 2 iulie 1947, după ce teritoriile țărilor din Est au fost repartizate, fie ocupate, fie ideologic în administrarea U.R.S.S., satrapul lui Stalin, Lavrenti Beria, ca într-un fel de tăblițe ale legii, dar nu cu zece puncte, ci cu 45, mai dezvoltate ca întindere și axate doar pe o singură idee, cea a destructurării țărilor din Est, a scris, parcă dictate de Satana, celebrele Directive ale NKVD-ului, precursoarea KGB-ului, cu care Tătucul a fost de acord. S-a trecut repede la aplicarea lor, prin reprezentanții temutei instituții de represalii de pe Novîi Prospekt-ul moscovit, infiltrați, unii la vedere, alții sub acoperire, în instituțiile de același profil din statele vizate, Germania Democrată, Cehoslovacia, Polonia, reînviată după masacrul de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria, Bulgaria, cu influențe și în republicile federației iugoslave, poate și în Albania, și, evident, România. Ce a urmat se știe, nu mai are rost să repetăm; crimele aparțin, de o parte și de alta, unui timp regretabil, istoriei în sine, din păcate făcută și de unii ca Hitler, Stalin sau acoliți ca Beria.
Ceea ce însă nu putem trece cu vederea este faptul că, deși deconspirate fiind metodele impuse de Directivele lui Beria, unele state care au suferit enorm de pe urma lor, fiind aduse la un nivel de degradare a criteriilor de selectare a valorilor decizionale în instituțiile de bază ale statului, nu au învățat deloc lecția, ci dimpotrivă, o aplică în continuare cu același aplomb, de parcă ar urma aceleași puncte ale directivelor staliniste de acum aproape șaptezeci și cinci de ani. Și acestea sunt România și Ungaria.
Cum nu ne privește aici ce fel de rețetă instituțională folosește țara vecină, ne interesează, în schimb, din ce motive România nu a desecretizat încă, din dosarele Securității construite după modelul enkavedist al lui Beria, aceste Directive ale satrapului lui Stalin, care, prin reprezentanții lor trimiși peste tot în țările ocupate conform Pactului Ribbentrop-Molotov, au „expulzat“ pe lumea cealaltă cele mai luminate minți, oamenii cei mai temeinici, gospodarii adevărați ai unei țări de mari tradiții, oameni care ar fi putut face din România țara ce merita să fie măcar cea de dinaintea războiului, dacă nu chiar o democrație care să asigure toate drepturile firești cetățenilor ei. De ce? Oare pentru că se știu încă mulți vinovați de aplicarea acelor directive sau pentru că pur și simplu structurile vechii Securități sunt încă active în România democrației originale de după 1990? Cînd, acum un an de zile, cineva a publicat un articol despre acest aspect, al tergiversării desecretizării acestor acte comuniste cu (încă!) caracter secret, a fost apostrofat, nu mai era angajat în instituția pe care el o crease, fiind dat afară pentru că săpa mult prea adînc în ascunzișurile unor istorii criminale, ale căror cadavre se vedeau peste tot, de la cimitirul săracilor din Sighet pînă la gropile anonime de la Periprava și, de fapt, de peste tot din țară, pe unde victimile lavrentilor români, căutători în oricine a unui dușman al poporului care trebuia exterminat, au fost ascunse.
Acestea sunt fapte grăitoare, ale unei istorii recente, din care se pot scoate adevărurile care pot reface structura unei țări ce ar fi putut fi una normală, dacă nu de excepție. Dar într-un fel, de excepție a și fost prin aplicarea punctuală a Directivelor lui Beria, ținute la noi și acum la secret.
Aceste directive, care prevedeau în esență distrugerea tuturor valorilor, umane și tradiționale, ale statului ocupat ideologic astfel, eliminarea lor și punerea în loc a nonvalorilor, a oamenilor nepricepuți, impostori, improvizați, fără conștiința identității naționale, în așa fel ca în scurt timp statul să fie destructurat, descopuns și trecut în administrarea unor specimene trecute, prin spălarea creierelor, în hoarda imperialiștilor bolșevici.
Că a fost așa, asta a fost, se poate spune, treacă în cartea neagră a istoriei, dar faptul că aceste metode continuă, se văd cu ochiul liber și azi în metodologiile de promovare a șefilor de instituții importante ale statului, făcînd din coloana vertebrală a statului o schelărie șubredă, oricînd gata de demolat și de pus în loc structuri de aiurea, venite din noile spații de influență, ar trebui să tragă un semnal de alarmă celui care are datoria să vegheze prin ochii Constituției – și ea una din păcate improvizată, printre rîndurile ei citindu-se unele influențe lavrentite, prin legile adiacente, care permit astfel de promovări de personal – structura și consolidarea statului de drept, în toate elementele lui identitare, tradiționale și evolutive. Or, nu se întîmplă deloc așa. În cele mai multe instituții, primînd criteriile politice (și mai nou de corectitudine politică!), sunt promovate, ca în perioada dejist-stalinistă, nonvalori, inși cu o pregătire improvizată, cu diplome cumpărate la casieriile unor universități apărute peste tot în spațiul democrației originale de la noi, analfabeți funcționali, fără minimă experiență managerială de profil. Așa cum lesne se poate vedea, în special, în instituțiile de cultură de peste tot din România, cele care pasămite trebuie să modeleze oamenii în spritul culturii țării, unde managerii sunt bîtă, dar iau decizii și dau profilul lor insituțiilor zonale aflate în administrațiile locale și județene. Pot fi amintite aici unele măsuri luate în astfel de administrații în desființarea sau transformarea unor instituții de cultură de tradiție, punînd în loc, ce?, nimic! Așa cum, de fapt, fac și cei din grupul „reformatorilor“, atunci cînd vor să destructureze Uniunea Scriitorilor din România!
Prin urmare, se poate spune că dacă acele Directive ale lui Lavrenti Beria nu au fost încă desecretizate la noi, ele, cosmetizate sau modernizate, aduse la zi, sunt încă aplicate și încă lucrează la destructurarea țării – în folosul cui? –, de bine ce mai peste tot sunt puși, așa cum prevedeau acestea, oameni de nimic, scoși din rîndul celor care s-au orientat politic rapid și s-au constituit în „cadrele de nădejde“ ale noilor regimuri vremel-nice, inși din categoria omului nou, (ne)pregătit să facă orice și habar să nu aibă ce face. Iar pentru toate astea îi mai și vezi plini de grade, de decorații, de distincții, de ordine care-i așază în panoul de (dez)onoare al istoriei.
Nimic nou în aceste metodologii față de ceea ce propunea cu șaptezeci și cinc de ani în urmă Lavrenti Beria. Prin urmare degradarea structurilor statului continuă pînă cînd acesta se va disipa și așeza în interesele clanului neobolșevic resuscitat prin tot felul de idei neomarxiste, neocomuniste, recrudescențe administrative la îndemîna insului improvizat.