Rodica Draghincescu este o Angela Marinescu pe stil nou: nouăzecistă. În 2000 cînd părăsește România, mai întîi cu o bursă în Germania, apoi în Franța, în capitala Lorenei, la Metz, era cel mai șocant nume nou în poezia română. În orice caz, cel mai impetuos al generației sale, una gata să o detroneze pe cea precedentă, optzecistă. Era o adevărată sufragetă lirică, explozivă în limbaj, licențioasă chiar, caustică, una care și-a propus, scandalizînd poate gusturile pudibonde sau conservatoare, să distrugă tot ce părea tabu pînă în 1989: sex, patrie, viață domestică, reflexe morale condiționate dobîndite, desigur, printr-o educație inflexibilă și imperativă. Între 2000 și 2018 (anul editorial al apariției volumului de poeme scrise în limba română, Fracht) Rodica Draghincescu a publicat numeroase cărți de poezie, proză, eseu în special în Franța, dar și în Germania, Luxemburg, Canada, SUA). Ea este și acum fondatoarea unui webmagazin internațional „Levure litteraire“. „Rodica Draghincescu ar fi dorit să scrie și în românește, însă multă vreme n-a mai reușit. Nu părăsise limba română, ci, ca poetă fusese părăsită de ea. Un scriitor adevărat nu scrie fiindcă poate. El scrie fiindcă nu poate să nu scrie.“ (Livius Ciocârlie, „Cuvânt-înainte“ la Copilul cu piele de iarnă, Edituta Tracus Arte, 2020). După Fracht (2018) e a doua carte ce se leagă editorial în limba română. E o revenire spectaculoasă la limba maternă, cea prin care și-a recuperat, deși nu ușor, tonusul și amprenta inițiale: „În franceză am obținut o lirică nouă, diferită de cea în limba română, cu nuanțe filosofice (…). Sunetele limbii franceze mi-au domesticit și temperat cinismul și cruzimea enunțurilor din limba maternă.“ (Citat dintr-un interviu acordat de poetă lui Robert Șerban).
Copilul cu piele de iarnă se deschide în forță cu un univers rural, natal al poetei, unul stricat, putred, fermentînd pestilențial, cu personaje cu un potențial de agresivitate mereu sporită: Uța, tata-cuțitașul („am umblat pe cuțite/ între cuțite am crescut/ tata era cuțitaș mama era ținta“ spune, în clar, poeta), moșul-slut, pozașii (fotografi ambulanți) etc. Discursul poetei e unul crud revărsat în valuri dintr-un idiom româno-șvăbesc, adică o realitate suplimentară impură, agresivă, lingvistică. Textele par „amintiri din copilărie“ de neșters, în sensul cel mai propriu, adică pe propria-i piele, trup, cicatrice sadea pe care le poartă autoarea, de un realism feroce: „Mama îmi dă încă sân./Cu spatele la chirpici ieri am împlinit 2 ani./ Mama pleacă la București să cânte în corul de femei. Mă/ va părăsi acum pentru prima oară iar eu plâng că vine autobuzul să o ia./ Am 2 ani și 88 cm pe ușă./ Doctorul i-a tăiat țâțele mamei fiindcă dinții mei le-au morfăluit. Moașa a pansat-o ieri/ pe mama ca să nu mai curgă din ea lapte roz/ am pipăit-o flămândă și am dat de pasta de ardei pusă de Uța pe/ sfârcuri ca să n-o mai sug“. Rodica Draghincescu scrie un fel de artă poetică originală care e și o dedicație specifică (citește atroce): „Singura mea jucărie din copilărie a fost/ un cap de mânz chior/ Tata l-a decapitat de ziua mea/ fiindcă un cal sașiu aduce blestem./ Din pricina lui copiii m-au poreclit Radiun fiică de/ căpcăun// călare pe mine m-am jucat toată viața/ de-a viața fără cap.“ (Căluțul alb).
În cascada de viziuni contondente, cu cinism, la un moment dat poemul parcă se luminează – o iluzie în plus: „copiii nu mai au ce căuta în noul plan societal./ e mai ușor să-i cumperi de la piață decât să îi primești/ larve de la dumnezeu și să le dai zi și noapte sângele tău/ laptele tău carnea ta să se facă măricei și să te numească/ mamă și tată abia la înmormântare// de acum înainte părinții (rostul lor e din ce în ce mai prohibit)/ vor fi incubatoare lămpi de clocit.“ (Ontic).
În pofida unei realități lirice evidente (de oriunde citești din Rodica Draghincescu, violența e triplă – de limbaj, de viziune, de situație) – poezia ei se „clasicizează“ cumva prin redundanța inepuizabilă a aceleiași perspective: „nu m-am liniștit decât atunci când am ajuns imperfectă“ (Cu limbă de literă).