Tânărul actor și muzician Grigori Slujitel a căutat – și s-ar părea că a găsit încă de la primul său roman, Zilele lui Savelie – formula unei inspirate deturnări a modelelor consacrate în literatura rusă contem – porană. La prima vedere, indiciile despre povestitorul insolit al acestei cărți, motanul Savelie, ar putea evoca tandrețea unui univers ludic, străbătut cu agilitate de îndrăgitele feline. Și totuși, un autor precum Grigori Slujitel, dublat de un actor de profesie, calibrează perspectiva narativă până la deplina contopire dintre rol și personaj, mizând pe un tip aparte de focalizare, împrumutat, neîndoios, din arta regizorală. Dincolo de timbrul calm al lui Savelie, se aude sunetul secund al unui supranarator care dozează caleidoscopic fluidul epic, transferându-l și spre personajele secundare Greta și Boțman ori spre vocile surprinzător apărute în capitolul-intermezzo. Motanul Savelie își istorisește viața într-o manieră șerpuindă, când nostalgicretrospectiv, când alert, în volutele evenimentelor recente. Străbate ample secțiuni din corpul citadin al Moscovei zilelor noastre, dar și dintr-un trecut despre care știe cam totul, asemenea unei enciclopedii cu filele uitate deschise. Ubicuu însoțitor, orașul transformat într-un imens șantier își etalează panorama stratigrafică, iar alunecările de teren scot la lumină vestigiile trecutului: „orașul acesta vechi și chinuit, care-și ducea răbdător toate necazurile“. Peregrinările permit acumularea de noi senzații și uimiri: străzi cunoscute (Aleea Șelaputinski, Bolșaia Polianka, Aleea Denisovski etc.), clădiri, biserici animate metonimic prin bătaia clopotelor, râurile Iauza și Moscova, ce prilejuiesc subtile bucle animist-poetice. Din arhitectura percepută cu ochiul estetului se desprinde un trecut cu blazon, precum cel al vechii clădiri a lui Morozov, aristocratul căruia Savelie îi moștenește prenumele, acel tainic „efaninefabil“ (în poezia Numele pisicilor de T. S. Elliot, cuvântul „efaninefabil“ desemnează numele secret al pisicilor, adânc și „de necercetat“).Drept urmare, fiecare viitor stăpân se simte îndreptățit să-i mai atribuie câte unul (August, Kay, Temirjan), stârnind uimirea motanului Oliver, care constată că Savelie posedă „un cârd de nume ca infantele spaniole“. Dar, încă de la celebrul volum al lui T.S. Eliot, se știe că nu e de glumit cu numele pisicilor, iar Slujitel subîntinde candide provocări în jocul intertextual, căci de acolo pare a proveni chiar numele August.
Drumurile lui Savelie se intersectează adesea cu oamenii marelui oraș, ale căror fizionomii rămân însă incerte, spre deosebire de alte trăsături considerate esențiale: gesturile, vestimentația, obiceiurile care capătă o plasticitate apăsată și, mai ales, mâinile. „Își întind mâinile spre noi și cu toții înțeleg deodată, definitiv, că mâinile sunt făcute doar ca să îmbrățișeze pe altcineva, să-l încălzească“, observă Savelie, povestind unul dintre visele sale. Cu altă ocazie, se întreabă retoric și nu fără o oarecare emfază: „De unde, din ce Sumeruri și Mesopotamii vine tradiția aceasta idioată de a astupa cu ajutorul pisicilor fisurile sufletești?“ Poate sfredeli discret nu doar în mințile oamenilor, ci și în sufletele lor. Se strecoară în biografia fiecăruia, relatând cu răbdare, de pildă, despre prima dragoste, neîmpărtășită, a lui Vitea Pasecinik, ori despre avatarurile moscovite ale tânărului kirghiz Askar, ori despre tinerii narcomani, dar nespus de inimoși, de la cafeneaua „Pisipoint“. E turnesolul stărilor inabil camuflate, mai ales al tristeților și fricilor: „În fiecare dintre ei există frică. Frica de a fi ei înșiși, de a nu se dovedi la înălțimea fantomelor care le-au fost sădite în suflet, de a rămâne singuri.“ Despărțirile țin mereu de libera sa alegere, fără a resimți vreodată tensiunea depeizării: „Știam că trebuie să plec. Trebuia să merg mai departe.“ Cunoaște luminile și umbrele vieții, bunătatea și compasiunea, dar și reprobabila inumanitate, înțelegând că fricile pisicilor provin, de fapt, de la oameni. Bestia cu chip de om care-l schilodește este o dovadă că paradoxul uman se declină și astfel, nu doar prin fapte inomabile săvârșite asupra semenilor, ci și asupra necuvântătoarelor lipsite de apărare. Sensibil față de tot ce provoacă emoția artistică, preocupat de… muzică, pictură, teatru și literatură, Savelie descoperă în fiecare artă urmele de neșters ale unor sunete și arome. Dar este și un contemplativ al sinesteziilor zămislite de natură: țârâitul greierilor, mirosurile inconfundabile de flori, reflexia cromatică a dimineții în cupolele bisericilor din apropiere. Fire de iarbă, pietricele, dar și „note și visări“, o întreagă materie inaccesibilă ochiului omenesc intră în alcătuirea membranei bazale a ființei sale, dizolvate, treptat, în laitmotivul „Așa îmi treceau zilele…“.
Ciclul anotimpurilor, iluzia timpului rotitor, geometria spațiului și compoziția armonioasă a romanului (susținută de simbolismul cifrei zece), toate acestea au un aspect radial. Ca un respectabil motan gânditor, Savelie își acordă mereu timp pentru propriile meditații asupra lumii, dar renunță fără niciun regret la impulsul reflexiv atunci când reface, alături de Greta, experiența paradiziacă, în prealumescul parc Bauman. Are deplină libertate, chiar și atunci când își alege ieșirea de pe scena lumii: „Învățasem bine o lecție în viață: orice are un sfârșit.“ Chiar orice? Printre atâtea racursiuri contrapunctice, Grigori Slujitel nu pare să excludă posibilitatea unui final deschis, prin evadarea celor două suflete-pereche, Greta și Savelie, dincolo de granița ficțiunii.