Ortodoxia şi puterea politică sub regimul comunist

Volumul coordonat de cei doi cunoscuți teologi ortodocși stă mărturie în legătură cu tensiunile din istoriografia autohtonă atunci când vine vorba despre reconstituirea trecutului recent al Bisericilor (îndeosebi al cultului majoritar). Analizând scrisul istoric de după 1989, unul dintre editori (Radu Preda) ajunge la concluzia (justă) că „nu există un fir narativ complet și convingător“ (Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie, p. 62). Până la urmă, pluralismul istoriografic este benefic și nu ar fi fost dezirabil ca o istoriografie de partid să fie substituită cu o reflecție teologico-istorică ecleziastică, monopolizată de ierarhii clericale (indiferent de confesiune). Perspectiva oferită de istoricii independenți, care nu au scris din perspectivă confesională sau, și mai rău, confesionalistă, și-a avut rostul ei, iar influența lor se vădește și în lucrarea comentată aici.

De altfel, în mai multe situații, ierarhia nu a încurajat claritatea și îndepărtarea confuziei: de pildă, declararea anului 2017 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al Apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului“ (p. 7) stârnește semne de întrebare. De ce nu un „An comemorativ al martirilor, al clericilor și laicilor închiși sau persecutați pentru credința lor, adică al celor care au suferit, uneori fiind părăsiți de propria ierarhie, de superiori pe linie bisericească, monahală, când nu au fost de-a dreptul dezavuați? Totuși, răspunsul nu este foarte complicat: dacă atenția aniversativă s-ar fi deplasat în această ultimă direcție sugerată de noi, alăturarea patriarhului Justinian Marina nu mai era posibilă sau, oricum, era foarte ușor de combătut. Unii istorici au sugerat chiar că Justinian este parte a problemei, nu a soluției izbăvitoare. Evident, etichetele infamante folosite de presa exilului și de literatura anticomunistă radicală mai recentă („Patriarh roșu“; Sovrompatriarh etc.) sunt demult depășite și nu pot fi validate, însă ceea ce s-a întâmplat după 1989 – mai ales în mediile istoriografice oficiale ortodoxe – a fost întreținerea unui pernicios cult al personalității sale ecleziastice (vădit parțial și în volumul de față – vezi Ion Vicovan, Patriarhul Justinian Marina: «Fost-a om trimis de la Dumnezeu» la «vreme potrivită», pp. 105-116).

Este adevărat că, pentru mai mulți clerici, Justinian a fost un binefăcător, un protector. Între ei s-a numărat și părintele Nițișor Cazacu, secretar la cabinetul patriarhal timp de ani de zile. Matei Cazacu – fiul sus-amintitului preot și reputat istoric român stabilit în Franța – semnează în volum un material de un interes special (Șah la Patriarh!, pp. 16-28), în principal pentru că valorifică documente inedite sau mai puțin cercetate, îndeosebi din dosarul întocmit de Securitate în cazul tatălui său. Nu îl putem bănui pe cercetătorul româno-francez de prea multă detașare atunci când vine vorba despre evocarea patriarhului; de altfel, subiectivitatea este asumată atunci când M. Cazacu mărturisește că el însuși a beneficiat de intervențiile salvatoare ale ierarhului, fără de care nici nu ar fi ajuns în Franța. Însă materialul este important pentru că realizează ceea ce nu au reușit mai mulți istorici oficiali ai Bisericii Ortodoxe: o identificare cu nume și prenume nu doar a preoților trecuți prin închisorile comuniste, ci și a celor care și-au trădat aproapele, confratele cleric: „CNSAS a identificat până acum nu mai puțin de 20 de turnători în dosarul tatii [părintele Nițișor Cazacu] (dintr-un total de aproape 50). Găsim printre ei și câțiva colaboratori intimi ai patriarhului: Al. Cerna-Rădulescu («Costea», 1950), Gheorghe Iliescu-Izvoarele («Vlăsceanu»), Nicolae Govora (secretar în 1951-1952, «Nicolau»), diaconul Gheorghe Moisescu («Zamfir Pană»), preotul Olimp Căciulă, vechi prieten al părinților mei («Oliver»), preotul Dumitru Fecioru («Băicoianu Andrei», «Ganea Vasile»), profesorul Nicolae Chițescu, prieten al tatii din timpul studiilor la Paris («Costel», «Dumitrescu Marin»), mitropolitul Nicolae Corneanu («Popescu Ioan»), pr. consilier Sabin Verzan («N. Ghideanu»), preot Ilie Georgescu, secretarul patriarhului Iustin («Claudiu Nemțeanu»), ba chiar și preotul Alexandru Ionescu («Avocum»)“ (p. 27). În schimb, aproape inevitabil patriarhul Justinian apare în textul lui Matei Cazacu în ipostaze favorabile, uneori aproape de superlativ, deși situațiile descrise sunt discutabile sau problematice. De pildă, episcopul Nicolae Popovici, victimă a regimului comunist, prin pensionarea sa abuzivă, cu exilarea de rigoare la Mănăstirea Cheia, la care a contribuit același Justinian (la solicitarea puterii politice), apare mai degrabă ca parte a unui complot contra patriarhului având sprijinul premierului Petru Groza (p. 27). Dincolo însă de aceste nuanțări, volumul merită citit tocmai prin bogăția documentară.