Pare de necrezut, dar anul acesta Ov. S. Crohmălniceanu ar fi împlinit o sută de ani. E neverosimil să consi deri în această postură pe cineva care, decenii la rând, ți-a fost aproape și pe care aveai impre sia că îl poți întâlni oricând la un colț de stradă. Dincolo de banala constatare că timpul trece întotdeauna mult prea repede, centenarul lui Crohmălniceanu ridică unele întrebări dificile și te obligă la rememorări.
Au existat mai mulți Crohmălniceanu: care dintre ei ne vine în minte când îi pronunțăm astăzi numele? Ne întâmpină la început criticul ce personificase cândva vocea oficialității comuniste, chiar dacă acea voce utiliza un vocabular nuanțat și o sintaxă elegantă. Cum am putea califica altfel pe un critic ce publica în 1960 cartea intitulată Pentru realismul socialist?
Ca să-l întâlnim pe adevă ratul Crohmălniceanu trebuie să sărim peste etapa în care el și-a făcut un nume și a lăsat primele impresii. Cât mă privește, prefer să-i urmăresc viața de după 1960, după ce l-am avut profesor la Literatura română interbelică, după ce contactul săptămânal cu profesorul în carne și oase m-a ajutat să descopăr cifrul criticului, secretul său bine ascuns.
Care era acest secret? Simplu de formulat. Omul acesta s-a aflat întotdeauna cu un pas înaintea istoriei generale, cu un pas înaintea intelectualilor din grupul cărora făcea parte. Și cum reușea? Doar el ne-ar fi putut răspunde.
În plină încătușare sovietică, el îi cita și îi comenta pe poeții francezi ai secolului XX; în plină perioadă de interdicții ideologice, el vorbea la curs despre Blaga, Arghezi, Ion Barbu și Pillat; când, câțiva ani mai târziu, scria capitolele respective din monografia sa consacrată Interbelicului (Literatura română între cele două războaie mondiale, 3 volume, 1967-1975), toate concesiile și conformismele din varianta orală a cursului dispăruseră ca prin farmec; când atmosfera din România devenea irespirabilă, el patrona un cerc literar studențesc specializat în literatură non-conformistă; iar când funia ajunsese la par, el ieșea la pensie cu anticipație ca să poată preda liniștit literatura la o universitate germană și ca să nu mai depindă în nici un fel de politrucii din Facultatea de Litere bucureșteană.
Istoria țării noastre a urmat apoi cursul știut, de la teroarea ideologică și vânătoarea de vrăjitoare la o atmosferă ceva mai relaxată, la reluarea relațiilor culturale cu străinătatea, la permisiunea dată scriitorilor de a scrie aproape despre orice (dar nu chiar despre orice!). Oamenii au trăit aceste schimbări cu surpriză fericită, însă Crohmălniceanu le devansase ca de obicei cu un pas; modificările de orientare sau de stil nu l-au surprins niciodată, deoarece el le prevăzuse deja.
Dincolo de ideologia afișată în tinerețe și de teoreticienii marxiști din care se revendica, Crohmălniceanu ducea cu el de fapt o singură moștenire vizibilă, tot mai vizibilă pe măsura înaintării în vârstă: e vorba de o aspirație lovinesciană, și anume de exactitatea milimetrică a măsurării valorii estetice a operei literare. Printr-o alchimie perversă și incorectă politic, i s-a transmis criticului marxist Crohmălniceanu tocmai această trăsătură definitorie și până la urmă „burgheză“ – aceea de a măsura exact ponderea valorică a textului literar.
În adolescență și în tinerețe, literatura franceză, cu deosebire cea modernă, citită în original, reprezentase pasiunea tânărului cosmopolit. Mai târziu, după ce a dat la lumină monografia sa asupra expresionismului românesc, criticul și-a perfecționat limba germană. În a doua parte a activității sale, citind literaturile franceză și germană în limbile lor de origine, Crohmălniceanu s-a aflat în situația marilor noștri critici interbelici, de la Lovinescu la Vianu: se situa iar cu un pas înaintea criticilor români din anii ’60, majoritatea monolingvi.
A te afla cu un pas sau doi înaintea celorlalți denotă și progres intelectual continuu, de la conformismele tinereții la perfecțiunea maturității. Dacă monografia sa în trei volume despre literatura interbelică a rămas până astăzi fără rival, Crohmălniceanu avea să atingă punctul cel mai înalt al carierei sale de critic odată cu studiile din volumele Pâinea noastră cea de toate zilele (1981), Cinci prozatori în cinci feluri de lectură (1985) și Al doilea suflu (1989). Subtilitatea interpretării literaturii s-a combinat în aceste pagini cu claritatea și cu fermitatea judecățilorde valoare. Scriitorilor români analizați aici li s-a fixat un fel de ultimă imagine, exactă pentru istoria viitoare.
Non-conformistul Ov. S. Crohmălniceanu, intelectualul aflat mereu cu un pas înaintea celor lalți, s-a stins la Berlin în anul 2000: i-a precedat oare din nou pe ceilalți, ca promotor al unei noi tendințe ce se va amplifica odată cu trecerea anilor?
N-avem de unde ști. Dând vieții sale un neașteptat final caragialian, imitându-l pe I.L.Caragiale, marele critic a rămas până la sfârșit la ora literaturii române.