ALBASTRU INUTIL
Mi se vorbise mult de culoarea albastră,
De aburii de vată care inundaseră universul,
De izvoarele verticale ca nişte săbii de apă,
Ori ca nişte trestii de lumină, legănate de adierea timpului.
Mi se vorbise despre cai albaştri şi negri,
Mereu în goană prin mitologiile cerului,
De zei solemni adormiţi în fotolii,
Printre ruinele unor mari edificii astrale.
Se părea că albastrul este culoarea depărtării,
A unor imagini rătăcite pentru totdeauna în spaţii
Culoare a amintirilor pioase, a rugăciunilor şoptite,
A cuvintelor nerostite definitiv, ascunse în tăcere
Mi se vorbise mult de culoarea albastră,
Şi am pornit s-o caut dincolo de trestiile de lumină,
Dincolo de coperţile albastre ale azimutului,
De unde începe misteriosul continent al subînţelesurilor
M-am strecurat prin norii de vată:
Dincolo de vorbe şi presupuneri era numai tăcere,
O tăcere subţire ca praful de pe suprafaţa lunii…
O tăcere albastră !
AM SĂ-ŢI RESTITUI TIMPUL
Nu vreau să-ţi restitui decât Timpul
Mirosul de ape, cântecul nerostit şi cântecul din scuaruri
Poate şi privighetorile lunii înnoptând peste acoperişuri
Pe străzile pe unde trec cu mari lampadare
Să găsesc poarta pe unde am intrat în această clipă,
Dincolo de ea mă aşteaptă calul cu care te-am răpit
Din miezul unui basm unde dormeai liniştită,
Să-ţi împrumut destinul meu făurit sub Zodia Şarpelui
Să ne mai plimbăm puţin pe acoperişurile cerului
În lungul unor cartiere înfrunzite de nesomn.
M-am înşelat destul; eşti Altcineva
Am să-ţi restitui Timpul până la ultima clipă
Şi jumătate din împărăţia inimii mele dacă vrei.
Rămâi printre toate aceste lucruri ce te adoră
Ţinând în braţe pisica de Agora cu torsul ei insistent
M-a înşelat chipul tău oval în bătaia lunii
Şi părul blond aruncat ca un talisman pe plajă.
Nu erai făcută pentru primejdiile mele cotidiene
Aş fi vrut să te temi când imi riscam ultima şansă
În minunatele mele aventuri nocturne
Unde până la urmă îmi voi pierde şi viaţa.
Retrage-te la timp printre gesturile tale inofensive
Văduvă a unui Erou ce nu se va mai întoarce din vise.
Am să-ţi restitui însă Timpul şi toate celelalte obiecte.
ARUNCĂ FLORI PE LUCRURI
Corăbii mari de nori mă împresoară
Aripi de pânză cad peste oraş
Nu mai găsesc cuvântul tremurat
Prin care, drept şi gol ca într-un somn ,
Să trec spre tine dincolo de vălul,
Care pe toate fiinţele le înconjoară
Şi să te simt aproape. Pulsul tău
Inundă spaţiu-n care te privesc
Mi-e teamă că furtuna se va-ntoarce
Peste podoaba liniştei din noi
Atâtea întâmplări aşteaptă-n mine
În care tu pluteşti ca o cometă
Un zid de umbre mişcă pe aproape –
Corăbii mari şi pânze cenuşii
Şi-apoi se desfrunzi melancolia
Ca un copac de toamnă scuturat
Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri
Să trecem într-un anotimp mai clar
Nu şovăi şi nu-ţi pleca privirea
Aruncă dar, aruncă flori pe lucruri