Timpul AS
Intru în acest sentiment ca într-o
carieră de piatră,
tai zilele c-un fierăstrău de silabe:
da-nu, nu-da, da-nu, nu-da –
La un capăt eu, la celălalt Derrida
În urma mea rămâne-un nisip negru:
litere de carne și sânge, secunde de-
con-stru-i-te, tranșate:
A, O, Î; E, U, I –
toate având ADN-ul dimineților îngropate,
developându-și dizgrațios
întâmplarea de-a fi
Dar mai ales, o, mai ales
se frânge osul lui A, se subție carnea lui S
Tai timpul c-un fierăstrău de silabe,
intru în inima lucrurilor cu freza,
cu dalta,
cu roata dințată,
secționez vântul, dezasamblez râul,
(timpul – acest râu având
curgerea nemișcată),
îl decupez pe ieri, azi, mâine din Niciodată –
și:
se fisurează craniul lui O,
se rupe jugulara lui I,
developându-și monstruos, fără scrupule,
întâmplarea de-a fi
Dar mai ales, o, mai ales
se subție timpul lui A, se sparge secunda lui S
(Dar aceasta, veți zice voi plictisiți,
e o poveste veche, pe care ne-o spune,
de două mii de ani, Heraclit din Efes)
Corabia lui Matei Vișniec
Motto:
„dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viață de om încă
mai ieșeam unul câte unul și priveam
cerul și măsuram apa și scrâșneam din dinți
și spuneam asta nu e o corabie
asta e o…
asta e o…“
Matei Vișniec, „Corabia“
Într-o țară mică și fără ieșire la mare,
atât de mică și atât de fără ieșire la mare
încât i s-a spus țărișoricuță,
ei bine, în această țărișoricuță
a apărut corabia lui Matei Vișniec
Cred că vă mai amintiți de acea corabie
supranumită Leviathanul,
soră bună cu sublima corabie a lui Sebastian Brant,
căreia poetul de la Cenaclul de Luni
îi proorocise sfârșitul încă pe când
cutreiera mările și oceanele
în plină glorie
Încet, exasperant de încet,
dar până la urmă ea se scufundase
și toată lumea a răsuflat ușurată
convinsă că monstrul pierise
sub valuri
Dar iată că într-o zi
fantoma ei, contrar oricărei logici,
apăru pe Bâc – un râuleț scheletic
din țărișoricuța fără ieșire la mare
În cinstea ei, au fost rescrise în grabă
manualele de istorie,
s-au schimbat vechile denumiri de străzi,
ba chiar se zvonește că până și tăblița înmulțirii
va fi schimbată
Locuitorii orașului sunt îngroziți:
s-a întors trecutul cu chip de viitor –
corabia-strigoi,
corabia-moartă-și-vie-în-același-timp
Unora dintre ei, în chip inexplicabil,
au început să le crească în gură și-n nas
branhii
Singura salvare ar fi
să-l rugăm pe Matei Vișniec
să scrie un post-scriptum la vechiul poem,
și, dacă se poate,
într-un stil mai categoric, mai convingător –
poate de această dată…
Omuleții lui Magritte
E ca un ritual de seară,
e ca un mic spectacol oniric:
la ceasul insomniei, între somn și trezie,
apar de niciunde
omuleții lui Magritte –
acei elfi enigmatici, plini de grație,
stând suspendați ca niște mici zepeline
între cer și pământ
Pe cap cu nelipsitele lor meloane,
sprijiniți în umbreluțele lor negre
ca niște cârje metafizice,
se lipesc de canatul zidului,
se plimbă tăcuți pe acoperișuri,
ori în dimineața de toamnă
îți lipesc de geam
prima frunză îngălbenită
Deocamdată, semnele lor,
destul de bizare, totuși prietenoase,
par să nu aibă coerența
unui mesaj
Dar spectrul insomniei se schimbă –
de la roșu arid la alb,
de la galbenul lui Van Gogh
la negrul lui Kafka –
și umbrele lor, tot mai transparente,
tot mai subțiri,
îți intră pe sub ușă, prin gaura cheii,
escaladează patul, dulapul, tablourile
Din rațiuni care-ți scapă,
îți numără pașii pe care-i faci într-o zi,
desfac ceasul de perete și îți măsoară
în cifre și fracții
timpul care ți-a mai rămas de trăit
Ori se așează cu tine la masă
și tac, și tac, și tac
într-o limbă necunoscută
Și toate acestea nu ar avea, poate,
nici o semnificație, dacă uneori dimineața
trezit din vis, nu ai decoperi
un firicel roșu de sânge
pe dunga
paharului
Tigru și Eufrat(e)
Lui Ilie Luceac in memoriam
Greierul bibliotecii
țârâia silabe, cuvinte, citate –
mici subversiuni, tratate de libertate
Eu eram Tigrul, tu-mi erai Eufrat(e)
Era un timp trăit la-ntâmplare,
beam pahare de vânt,
mâncam pâine de cărămidă,
doamna Istorie își gâdila
faraonul vesel din piramidă,
nu avea timp să ne cunoască, să ne audă
nici să ne vadă
Tineri, cu acordeonul sângelui
desfăcându-se în cascadă,
prin Cernăuțiul lui Eminescu
și Paul Celan,
eram personajele lui atunci și odinioară,
silabiseam sub varul din ziduri
adrese și nume,
țara imaginară,
descifram în oglindă:
un cal troian decupat
din alt cal troian,
aprindeam focul cu sângele –
cu-o picătură!
citeam pe Magistrul Ursachi (era tocmai
în perioada când se credea pelican)
ori, ca Demostene, țineam
pietre în gură
(Odată, îți amintești?, secondați de
her Doktor, câștigasem la zar
pipa lui Franz Josef
și chiar un întreg ducat
din Imperiul Austro-Ungar)
Apoi, într-o zi, s-a auzit
un strigăt pe ape
și-o cheie răsucindu-se-n trestii,
distinct și foarte aproape,
și deodată casele, străzile, orologiul
Universității din ceață
s-au oprit pe linia incertă
dintre moarte și viață,
în punctul acela unde fluviul
se-ntâlnește cu marea
și-unde sinele nostru se desparte
de sine
A trăi să-nsemne a muri pe săturate?
A rămâne este egal cu a-ți accepta
însingurarea?
Frate Eufrat(e), frate Eufrat(e),
plecând, ai luat și-o parte din mine