Eu vin ca o ninsoare
Unde ești fiu al ultimei ninsori,
Unde ești mamă a cerului Marie,
Te văd trecând prin ceruri deseori
Lumină rugătoare către Fiul Tău
Când eu vin și vin ca o ninsoare
Dintr-un alt ev uscat de omenie
Disperare de îngeri că veșnic ninge
Peste o mare de gheață tot mai tristă
Peste o mare a bucuriei ce nu există
Rugă de pasăre, credulă, nebună
Ce crede că poate face lumea mai bună
Din coasta gândului sângerând creștin
Ridicăm palate și turnuri de venin
Că nu mai sunt multe fiare în pădure
Necredincioșii nu vor să creadă
Că toate s-au mutat în stradă
În orașele planetei imature
Stă-n slăvi rugina lumii ca-ntr-un stup
Obârșiile tainei s-au istovit în trup
S-abate lumea din calea ei cea dreaptă
Sub foșnetul vremii se destramă-n faptă
Bucăți se face de-atâtea frunți bătută
Și peste toate la pândă neagra
doamnă mută.
Unde ești Fiu al ultimei ninsori
Neputincioși pornim spre Tine Tată
Din lumea aceasta crucificată
Să nu murim în ea de două ori.
Truditor la nemurire
Îmbrăcat în straie albe
ca un proscris spre eșafod
trudesc la țesătura tăcerii
umbră a luminii
furat uneori de ispita viziunii
ecouri dintr-o veche poemă
sângerez din rana rostirii
ca pe o sfântă inutilitate
mă strecor fluture pe lampă
năier contemplând nesfârșitul
fața nevăzută a invizibilului
geometria golului de dincolo
de tăcerea lui Dumnezeu
amintire a începutului lumii,
să abordăm arhitectura păcatului
printre disperări și arpegii de spaime
undeva, cândva
lângă menajeria infernului
lăsând în veșnicii splendori
nemuritoare.
Atlas
Ca și Atlas port pe umeri
repetabilă povară –
un munte împovărat de păcate
din care curge
un râu negru și mâlos
și-n cascade repezi resfiră
,,paloarea unor clipe indecente”
prin pădurea de patimi
când urlă lupii a uitare
sângerează luna –n sufletul meu
sunt copacul care moare-ncet încet
îngenuncheat
în solul pietros al necredinței
și-n noaptea mea sihastră
curăț întunericul din mine
,,ca să respir culoarea ta albastră ”
să îmbrac cămașa dragostei
să pornesc spre eșafodul lumii
cu tăcerea care mă plânge
cu moartea care bate
în tâmpla inimii iertare
să fiu răstignit Hristoase
pe crucea Învierii Tale!
Năvoade de umbră
năvoade largi de umbre
trag ca dintr-o apă viruși
mulțimi de stele ies în limpezișuri
cer peste vechile focare
țâșnind izvoarele vieții
aprind lumini pe noile altare
merg sprijinit în suflet ca
într-un toiag
tăiat din mărăcinii pustiilor celeste
pășind în vârful gândurilor goale
călcând în pulberea de cuvinte
cu sufletul desculț peste jarul de idei
prin ceața vorbelor de altădată
rodesc lumini de curcubeu.
Ca un regret
ca un regret pe timpul risipit
cade între noi Doamne ,,o tragică ninsoare ”
când mă arde flacăra aprinsă
în visul nopților de rugăciune
ca un proroc pe drumul de pustie
mă-ntorc la Tine izvor de apă vie
îmbrăcat în neguri și pierzare
drumeț înfrânt de a patimii robire
cad în genunchi neputincios Stăpâne
ascultă Doamne glasul rugii mele
când se destramă vremea ce ne-ai dat-o
din nebunia acestei lumi de mă smulge
îmi voi face din moarte cununie
pierdut în taina sfântă a firii
tu suflete vei dăinui de-a pururi!
Ninsoarea din priviri
Uneori zâmbetul Tău Doamne
Face cât aurul statuilor
El deschide ceruri închise
Care cern căldură și lumină
Peste nordul înghețat al inimii
Alteori o simplă atingere
Descarcă arc de fulgere
Peste câmpiile sufletului
Flămânde de îmbrățișarea ploii
Uneori din privirea Ta ninge
Tristețea albatrosului ostenit
Peste înserarea visurilor
Alteori cuvintele cuvintele
Deschid poarta spre altă lume
O lume care crește în lumina
Din tenebrele gândului.